Cel mai greu de îndurat lucru din experienţa mea ca mămică este plânsul Aniei. Ca părinte vrei să faci tot ce-ţi stă în putinţă să-ţi vezi copilul zâmbind cât mai des. Te doare acel plâns cu ochişorii trişti care se uită la tine şi cer ajutor. Te simţi neputincios! Vrei s-o vezi mereu zâmbind dar acest lucru nu este posibil. Aici nu e despre tine şi despre trăirile tale. Plânsul acela care te doare şi te sperie pe tine e foarte sănătos pentru puiul tău. Aşa că îmbărbătează-te şi acceptă situaţia ca un om mare şi responsabil!
În jur de doi ani copiii sunt un cocktail de emoţii, experimentează trăiri foarte intense pe care au nevoie să le descarce adecvat. Acest lucru se realizează uneori prin plâns.
Sigur că nu-ţi convine să fii personajul negativ în ochii puiului tău. Sigur că vrei să fii mereu super-eroul, părintele cool şi distractiv. Dar dacă vrei să ai un copil echilibrat emoţional, un copil care-şi cunoaşte, înţelege, acceptă şi trăieşte liber emoţiile va trebui să apelezi şi la limitări. Pentru binele puiului tău va trebui uneori, atunci când situaţia o cere, să înveţi să spui „nu” şi să ţii de acel „nu” până la capăt. Va trebui să-i îmbrăţişezi apoi emoţiile la fel cum îţi doreşti să facă şi el. Nu vei putea fugi să te ascunzi în cameră până trec lacrimile amare. Nu vei avea dreptul să-l manipulezi, să-i abați atenția, să-l mituești pentru că ar fi lipsă de respect. Nu va putea trece cu bine prin această etapă dacă nu are ajutorul tău. Sunteţi împreună în aceeaşi barcă!
Copiii au mare nevoie de limitări. Altfel, ar fi ca şi cum la doi ani îi laşi să conducă singuri lumea. E extrem de înspăimântător pentru ei. Au nevoie să aibă încredere în tine şi să ştie că eşti un lider care îi poate proteja. Au nevoie să fie siguri că tu ştii ce faci şi că se pot baza pe tine. Toţi copiii testează limitele. Dacă acestea sunt clare, constante şi de neînfrânt ei se vor linişti, te vor lăsa pe tine să-i ghidezi şi se vor putea concentra pe joacă şi veselie. Dacă însă limitele sunt confuze, Janet Lansbury dă un exemplu excelent despre ce simt copiii: e ca şi cum ar conduce noaptea în întuneric pe un pod care nu are garduri. Vor merge încet, orbecăind, stresaţi şi speriaţi. Prea multă putere acordată copiilor atunci când ei nu o pot manageria este extrem de dăunătoare.
Bineînţeles că aceste limite vor fi impuse autoritar dar cu blândeţe. Copiii vor simţi nevoia imperioasă să le conteste. Tu vei rezista şi atunci va apărea plânsul vindecător. Oricât de greu ţi-ar fi în acel moment, trebuie să rezişti dorinţei de a ceda. Trebuie să îmbrăţişezi plânsul puiului ca pe ceva natural, firesc, eliberator şi benefic. Dacă nu vei simți cu adevărat asta, dacă nu vei avea încredere în tine, dacă vei ezita, copilul tău îți va simți starea, confuzia și va deveni și mai anxios.
Nu e vorba despre tine aici, nu îndrăzni să te simţi vinovat sau să-ţi atribui vreun rol de salvator nemeritat. E vorba numai despre puiul tău care învaţă că toate emoţiile sunt bune şi că are tot dreptul din lume să şi le exprime.
Un copil care testează limite e un copil inteligent, care-şi manifestă autonomia şi care vrea să descopere lumea. Fii fericită că ai un astfel de copil şi nu încerca să-i frânezi avântul. Fii alături de el şi asigură-l că poate merge liniştit înainte, pentru că tu eşti acolo să-i păzeşti spatele.
Rândurile acestea îmi sunt adresate mie exclusiv. E o lecţie pe care încerc să mi-o predau. Am demonstrat că stau foarte bine cu teoria şi e timpul să pun în practică aceste îndemnuri.
Nu aş fi zis, înainte să devin mamă, că voi fi un părinte atât de indulgent. Ştiam că voi fi stilul democratic, care ia extrem de mult în considerare părerile copilului dar nu credeam că voi avea probleme cu impunerea limitelor, mai bine spus cu acceptarea plânsului păpădiei. Am învăţat însă că acesta nu trebuie întotdeauna alinat, şters, eliminat. Emoţiile negative sunt, de fapt, bune şi necesare. Uneori plânsul puiului trebuie îmbrăţişat, acceptat, dorit. Nu lăsaţi niciodată copiii să plângă singuri dar nici nu încercaţi să-i opriţi, lăsaţi-i să înţeleagă că plânsul este normal şi eliberator.
Şi eu i-am impus mereu limite Aniei. E adevărat că acestea sunt destul de puţine şi doar în situaţii care o pun în pericol. Până acum fetiţul nu a avut nicio problemă cu ele şi le-a acceptat foarte uşor. În această perioadă însă păpădia a început să testeze limitele tot mai mult. Mă bucură acest avânt de autonomie însă mi-e tare greu cu lacrimile ei. Simt nevoia să fiu şi eu ţinută de mână atunci când stau alături de o Ania care plânge. Dar ştiu că trebuie să fiu suficient de puternică pentru o fetiţă atât de minunată cum e ea.
În general, încerc să controlez cât de mult pot mediul înconjurător ca să nu-i ofer inutil păpădiei variante de încălcat limite. Când începe să fie obosită şi iritată, când se apropie ora somnului, fac întuneric în casă şi opresc toate zgomotele agitante, înlătur toţi stimulii nedoriţi pentru această activitate. Nu o voi forţa să se culce „acum” pentru că e corpul ei şi ea trebuie să înveţe singură să şi-l controleze dar voi încerca să o ajut. Când însă după un căscat sănătos, Ania insistă să plecăm la joacă în curte, unde e mai lumină şi mai distractiv, voi spune „nu” şi voi rezista eroic plânsului aferent, repetându-mi mereu în gând:
-Plânsul e bun! Plânsul e sănătos! Plânsul e vindecător! Plânsul e eliberator! Sunt o mamă bună! Plânsul e bun! Plânsul e bun! …
Sursa foto: http://svdpseattle.org
