Ania râde cu poftă şi din tot sufletul. E firesc ca şi cu plânsul să fie aceeaşi poveste.
Când nu-i convine o situaţie (mai nou, când Masha face câte-o prostioară şi-i roade câte-o jucărie) are plânsul acela mârâit şi prefăcut, cu scop de atenţionare pentru mine că ceva nu decurge conform planului. Este plânsul moştenit ca bebeluş, atunci când altă formă de comunicare era inaccesibilă. În acest proces însă ochişorii îi râd.
Păpădiei nu prea i se spune “nu” pentru că vrem să se dezvolte liber şi fără restricţii. De aceea, un “nu” venit din partea noastră sau a oricui altcuiva va aduce cu sine o serie de evenimente: întoarce spatele, lasă umerii mult în jos, buza de jos cade mult şi plânsul îşi face imediat apariţia. Alintată şi alinată, situaţia însă este acceptată rapid şi zâmbetul îşi face apariţia din nou.
Plânsul cel mai dramatic apare însă atunci când se loveşte. Ori o răstoarnă căţeluşii din prea mult drag, ori se împiedică ea de vreo jucărie din prea mult elan şi energie. Mami trebuie să îmbrăţişeze puiul imediat şi să înceapă o serie de scamatorii magice: să facă na-na obiectului vinovat şi întregii raze a accidentului (ştiu, e un obicei extrem de nesănătos, violenţa nu e niciodată o soluţie, dar cumva puica s-a pricopsit cu el şi cere răzbunare imediată), rana trebuie cercetată cu atenţie, urmează suflatul magic ce împrăştie durerea şi multitudinea de pupici vindecători.
O rană de-a Aniei e mai serioasă ca o rană de război. Când îşi aminteşte de ea îşi face apariţia instantaneu şi mersul şchiopătat. Durează câteva zile, timp în care este studiată periodic şi solicitat mereu ajutor specializat:
-Maaaaamiii, buba, aaaauuu, pupăăăă!!!!
E extrem de simpatică şi drăgălaşă!
Sunt conştientă că păpădia cere multă atenţie, pe care i-o ofer cu cel mai mare drag. Sunt mândră de ea că găseşte singurică modalităţi prin care să ne conectăm. În fond, rănile trec, mai greu sau mai uşor, dar iubirea e eternă!
Sursa foto: https://www.123rf.com
