Percepţia este un proces psihic care pare foarte simplu: vezi, auzi, simţi, guşti ceva care lasă o impresie (plăcută, neplăcută, de indiferenţă) asupra ta. În spatele acestui mecanism de detectare a mediului înconjurător, stau însă ascunşi mulţi factori care pot deforma şi rearanja realitatea. De la cum este preluată informaţia de analizator (organul perceptiv), la cum este transmisă şi prelucrată de creier, la cum este ea interpretată în lumina experienţelor de viaţă anterioare, percepţia parcurge un drum lung care deseori, dă naştere unui rezultat fascinant şi surprinzător.
Newton a stabilit că timpul curge constant şi la fel pentru toţi. În Teoria relativităţii, Einstein însă îl contrazice şi susţine că fiecare conştientizează evenimentele dintr-un punct de vedere personal şi presupunem că aşa este peste tot. În realitate, percepţia timpului depinde de observator, este subiectivă şi depinde de vârstă, de dispoziţia în care te găseşti, de trecut şi de experienţele anterioare.
Cinci minute preocupate cu o activitate plăcută şi interesantă vor trece într-o clipă, în timp ce aceleaşi cinci minute petrecute într-o stare inconfortabilă vor părea o eternitate.
Pentru mine timpul a curs firesc până pe la 20 şi puţin de ani. Îmi ştiam locul pe axa timpului şi-i puteam integra pe ceilalţi în funcţie de această percepţie. Ceva însă atunci s-a schimbat şi mi-a dat peste cap mecanismele de percepere a timpului.
Deşi sunt în contact cu realitatea şi ştiu în ce zi suntem astăzi, câţi ani am şi cine este preşedintele ţării, am rămas cumva prinsă şi captivă în acea perioadă a vieţii mele, percepţia mea asupra timpului suferind o serie de alterări.
Am 36 de ani jumate dar mă simt „ca la douăzeci de ani”.
La o primă vedere şi fără să mă gândesc prea mult, dacă mă pui să aleg între de cine sunt eu mai aproape: o tipă de douăzeci de ani sau una de patruzeci, voi răspunde spontan că eu şi tipa de douăzeci de ani suntem, practic, de aceeaşi vârstă. Undeva, pe traseu, am pierdut 16 ani din viaţă.
Nu e o negare, o respingere a vârstei pe care o am. Nu e o vârstă la care aspir să fi rămas. Nu mi-e teamă deloc că îmbătrânesc. Într-un fel, de-abia aştept să ajung acolo. Când îmi reamintesc că am 36 de ani, mă simt mândră de mine. Mi se pare că sunt o femeie matură, cu experienţă de viaţă. E cumva ca şi cum eşti copil şi ţi-ai dori să fii om mare, de 36 de ani şi de-abia aştepţi odată să ajungi la acea vârstă. Ca şi cum mă joc că am 36 de ani, dar de fapt sunt încă un copil.
Mă fascinează şi amuză teribil această percepţie a timpului simţită de mine.
Mă trezesc spunând:
-Am întâlnit o doamnă de patruzeci de ani!
Pe la 15 ani, cu siguranţă aş fi spus:
-Tipa asta e cu 3 ani jumate mai mare ca mine.
Eu am însă, încă, percepţia timpului de copil şi patruzeci de ani înseamnă pragul acela la care femeile sunt mature, serioase, respectabile şi au elucidat până atunci toate misterele universului pe care mintea mea de copil nu le-a descoperit încă. Pffffaaai, de-abia aştept să am şi eu patruzeci de ani!
Nici nu mi se pare că arăt de 36 de ani. În viziunea mea, o doamnă de 36 de ani se îmbracă elegant, este coafată simandicos, are mâini fine cu unghii pictate şi o privire care spune: „le-am trăit pe toate, nimic nu mă poate surprinde”.
Mda. Eu am mai mereu părul prins în coadă sau ciufulit într-un coc ce îmi dă libertate de mişcare, tricoul şi blugii sunt uniforma mea iar mâinile mele cu unghii scurte şi curate îmi amintesc de cele care au luat pentru prima dată stiloul în clasa întâi. Cât despre privire, aceasta mai degrabă spune: „no, ce mai învăţăm astăzi nou?”.
Nici cu Ania nu mă simt mereu adult. De foarte multe ori când ne jucăm, mă simt exact cum mă simţeam când eram micuţă şi încercam să nimeresc cu mingea pietrele din faţa mea care trebuie dărâmate, sau când duceam la doctor un ursuleţ cu febră şi nas înfundat.
Câteodată mă uit în jur și încerc să găsesc alți copii prinși în această lume de adulți. Îi văd în prima zi la grădiniță când s-au simțit temători, desprinși fiind de mâinile părinților (în situații sociale noi, cu care nu suntem acomodați), o văd pe fetița care plânge pentru că băiatul de care îi place a tras-o de codițe (transformată în domnișoara care are pentru prima dată, inima frântă din dragoste), văd băiețelul care se bucură de primul lui joc de fotbal cu băieții mai mari (la cei care ies pentru prima dată la bere cu colegii de serviciu), văd copilul frustrat de libertatea puțină pe care o are de la părinți sau de lipsa de atenție a acestora, care vrea să fie șeful clasei, cu putere asupra celorlalți, ascultat și respectat de toți (în oamenii politici din țară), văd copilul care nu a obținut ce și-a dorit și e la un pas să se arunce pe jos, dând din picioare și urlând printre lacrimi, dar care nu o face totuși pentru că acum este un adult respectabil (în fiecare din noi, când tot ce ne dorim este să fim luați în brațe de cei dragi). Mulți dintre ei par temători să nu fie desconspirați, ca și cum suntem într-un film SF și dacă formele de viață extraterestre vor vedea copilul din noi, s-ar putea să fim exterminați. Așa că zâmbesc complice și spun ceva ce doar un adult ar putea să spună.
Da, percepţia timpului mi se pare fascinantă şi modul cum creierul nostru lucrează îmi dă speranţa că totul este posibil. Viaţa este minunată şi depinde de cum îţi calibrezi tu percepţia ca să o trăieşti aşa cum ţi se potriveşte şi cum îţi doreşti să te simţi.
Percepţia mea e că sunt un copil deghizat în adult, care încearcă să se joace de-a omul mare, prudent şi atent la orice mişcare pe care o fac, pentru ca nu cumva, vreunul din adulţii care mă înconjoară, să se prindă că nu am ce căuta acolo şi să mă excludă definitiv din această lume fascinantă. Joaca şi râsul din sufletul meu însă mai fac câteodată năzbâtii şi reuşesc să mă demascheze pentru o secundă, suficient cât să insipr adânc, să privesc în jur şi să-mi spun: ce frumos e să fii copil într-un om mare!
Sursa foto: http://www.thefrisky.com/
