Suntem întrebați de foarte multă lume din jur pe când un frate sau o soră pentru Ania. Întrebarea face parte din clișeele pe care le avem în conversație: Ce faci? Când te măriți/însori? Când faceți un copil? Pe când al doilea copil? Apoi întrebările se opresc brusc. Gata, ți-ai terminat treaba pe viața asta.
E o întrebare destul de intimă (la fel ca celelalte) la care, de cele mai multe ori, în funcție de interlocutor, dai un răspuns evaziv. Cred că nici răspunsul nu este așteptat a fi prea elaborat, doar așa, ca să umplem niște goluri în conversație și să ne facem într-un fel datoria de cetățeni ai acestei culturi. Dacă cineva ar începe să filozofeze pe una dintre aceste teme, e foarte probabil ca interlocutorul să se simtă puțintel cam inconfortabil.
Noi întotdeauna am fost convinși că vom avea doi copii. Eu am o relație ultra specială cu sora mea și mereu mi-am dorit să le ofer asta și copiilor mei. Până când am avut-o pe Ania și sentimentele mele s-au schimbat radical. În imaginația mea nu mai era loc pentru bebe 2. Simțeam că, într-un fel, aș trăda-o pe păpădie dacă i-am naște un frățior sau o surioară. Voiam să-i ofer totul meu doar ei, fără a o pune în situația să ne împartă cu altcineva. Nu am percepția, destul de răspândită, că doi sau mai mulți copii te fac mai mamă decât pentru unul singur, ba din contră (și aici mă refer doar la mine, nu la alte mame) simt că aș fi o mamă mult mai bună dacă centrul universului meu ar rămânea doar fetițul singur. O iubesc atât de mult pe Ania încât (nesimțindu-l pe bebe 2) nu-mi pot imagina că aș putea avea vreo altă fărâmă de iubire de oferit altcuiva și mi-e teamă să nu fur din iubirea pe care deja o simt pentru păpădie, sau, din contră, mi-e teamă că nu-l voi putea iubi pe bebe 2 la fel de intens. Pare ciudat și absurd (având în vedere cât de câștigată mă simt eu cu sor-mea) dar asta este ceea ce simt și acum. Pot raționaliza, pot să deduc logic că nici iubirea asta mare pentru Ania nu a fost acolo de la început, că ea a crescut odată cu fetițul ce mi-a poposit în burtică, odată cu primul zâmbet, primul alăptat și primul strâns la piept, dar, ca într-o iubire nebună, logica și sufletul nu prea au mare legătură. Am încercat o dată să urmez logica și s-a lăsat cu multe sentimente de vinovăție așa că, deocamdată, ne lăsăm ghidați de suflet. Poate că lucrurile se vor schimba la un moment dat. Poate că, pe măsură ce independența Aniei va deveni tot mai prezentă și nevoia de mine se va diminua, sufletul meu va putea deveni mai încăpător. Sau poate nu. În fond, de ce să nu le lăsăm celor din jur o întrebare mereu disponibilă în conversație?!
Sursa foto: mckenneyphotography.com
