Tot mai mulţi părinţi ai elevilor din România se plâng de programa mult prea încărcată. Comparându-ne cu sistemele educaţionale din alte ţări, suntem însă tare mândri de volumul de cunoştinţe pe care ai noştri îl stăpânesc.
Se pune întrebarea cât din aceste informaţii este trainic însuşit, cât din ce-am învăţat în şcoală ne mai amintim şi cât de folositoare şi aplicabile ne-au fost aceste informaţii pentru viaţa noastră?
Oare nu ne-ar fi și nouă mai ușor dacă am putea, încă din școală, să optăm pentru disciplinele care ne plac, pentru care avem aptitudini și pe care vrem să le aprofundăm?
Foarte mulţi dintre noi sfârşim prin a avea o slujbă care nu ne place, la care nu mergem cu drag, pe care o considerăm stresantă, pe care nu o putem realiza cu succes, care ne oboseşte şi ne plictiseşte. Ajungem curând să detestăm cu fiecare fibră a fiinţei viaţa noastră profesională. Dar continuăm să mergem zi de zi la acelaşi serviciu nesuferit.
De ce?
Pentru că avem nevoie de salariu, pentru că nu ştim să facem altceva, pentru că avem nevoie de siguranţa unui loc de muncă, pentru că, de la o anumită vârstă, ni se pare imposibil să o mai luăm de la capăt, pentru că aşa au făcut şi părinţii noştri. Acceptăm totul ca făcând parte din viaţă, închidem ochii şi mergem înainte, visând la o viaţă eliberată de pensie.
Curând vom deveni nişte roboţei care-şi inhibă trăirile şi care 8 sau mai multe ore pe zi vor funcţiona mecanic, după un program impus. Nu ne imaginăm că s-ar putea şi altcumva. 8 ore în fiecare zi înseamnă cam jumătate din timpul pe care nu-l dormim.
După serviciu avem pasiuni spre care alergăm cu drag: fie facem sport, jucăm şah, sortăm nasturi, fie croşetăm, citim, facem puzzle-uri, asamblăm mecanisme, pictăm, mergem la karaoke, gătim, reparăm aparatură, decorăm casa sau grădinărim.
Nu putem însă să ne imaginăm că toate aceste lucruri pe care le facem cu plăcere ar putea deveni centrul activităţii noastre profesionale. E prea târziu pentru asta!
Vârsta la care noi trebuie să facem o alegere pentru viitorul nostru profesional este prea fragedă pentru greutatea deciziei: 18 ani pentru alegerea facultăţii sau chiar 14-15 ani pentru alegerea liceului. Capacitatea decizională pentru carieră se dezvoltă mult mai târziu, atunci când cărţile au fost deja făcute.
Principalul vinovat de alegerile eronate în stabilirea carierei profesionale este lipsa implicării unui consilier de orientare şcolară. Fiecare elev ar trebui să consulte o persoană instruită care să îl ajute să ia o decizie educată, bazându-se pe aptitudinile, interesele, caracteristicile, motivaţiile, capacităţile acestuia.
Poate că îţi doreşti cu ardoare să fii antrenor de fitness dar dacă inteligenţa kinetică nu te caracterizează s-ar putea să ai parte în viitor de multe eşecuri. Sau, degeaba poţi calcula un radical din cinci cifre în câteva secunde dacă tu iubeşti cu tot sufletul cititul.
Consilierul de orientare al carierei te ajută să te cunoşti, să ştii care sunt atuurile tale, aptitudinile, lucrurile la care eşti bun. Te ajută să descoperi ce interese ai, care sunt pasiunile tale, ce îţi place să faci. Îţi prezintă alţi factori importanţi pe care să îi ai în vedere atunci când te gândeşti la o meserie: eşti genul care preferă să stea la birou, ferit de contacte sociale, vrei un program flexibil, mobil, sau unul fix, previzibil, preferi să stai în natură sau într-o clădire de birouri, ce rol joacă remuneraţia materială?
În funcţie de toţi aceşti factori eşti îndrumat spre o serie de meserii pe care să le poţi face cu drag şi într-un viitor îndepărtat.
Dacă vei fi ghidat de o motivație internă ”necesarul” din viața ta se va transforma în plăcere și resorturile interioare îl vor menține în această poziție un timp mult mai îndelungat.
Din păcate, factorii care ne influențează în alegerea specializărilor pe care dorim să le facem sunt, de cele mai multe ori, externi, superficiali și de moment: optăm pentru un liceu sau o facultate deoarece sunt mai accesibile, este mai ușor de promovat examenul de admitere la ele, ne oferă o meserie imediată (nu mai este nevoie de alte specializări), din lipsa banilor, pentru că sunt amplasate într-un anume oraș, pentru că au un anume prestigiu, pentru că și prietenii noștri vor fi acolo, pentru că familia insistă să ia această decizie în locul nostru.
Nu contează că nu ne cunoaștem îndeajuns, că e o decizie prea devreme de luat, că nu ne place ce urmează să facem, că nu ne potrivim cu profilul meseriei sau că nu avem aptitudinile necesare acesteia.
În străinătate, elevii mai puțin hotărâți, își iau un an sabatic în care au timp să se descopere, să experimenteze, să se cunoască, să facă voluntariat și la finalul căruia vor putea fi în măsură să-și decidă viitorul. Pentru mentalitatea de la noi însă, acest an ar fi privit ca o pierdere de timp și de bani, un moft, o leneveală inutilă.
Prețuim valori ca muncitorul care merge zeci de ani la fabrică, scârbit și dezgustat de viața sa, dar mereu înainte, niciodată întrebându-se sau schimbând ceva. Prețuim suferința ca și cum aceasta ne-ar face oameni mai buni, ca și cum ne-ar aduce izbăvirea de dincolo, ca și cum ar fi scopul întregii noastre vieți. Ne e teamă să schimbăm ceva pentru că am părea infantili, nehotărâți, dezechilibrați.
Am citit în cartea ”Minciuni pe canapea” a lui Irvin Yalom, o chestie tare faină. Unor femei le moare soțul la bătrânețe și trec prin procesul de suferință. Cine va fi mai nefericită: văduva care a avut numai necazuri cu un soț alcoolic și abuziv sau cea care a trăit o viață frumoasă de cuplu? Ați putea spune că cea cu soțul abuziv, pentru că în sfârșit este liberă. Realitatea este însă că cea cu viața liniștită va suferi mai puțin. Ea se uită cu satisfacție înapoi și e mulțumită și împlinită cu viața ei, deci viitorul este acceptat mult mai ușor. Cea cu soțul abuziv plânge însă și după viața ei pierdută pe care acum e prea târziu să o recupereze.
De ce ne e oare teamă să ne bucurăm din plin de viața noastră?
Sursa foto: http://www.careerguide.ie/