Când s-a pus problema ca eu și Florin să ne mutăm împreună, aveam două variante acceptate de noi, întrucât ne doream neapărat să locuim la curte: la mine sau la el. Am ales să stăm cu ai mei, dintr-un motiv simplu: deși ne înțelegem foarte bine cu ambii, voiam să avem parte de intimitatea noastră de tineri căsătoriți, iar acest lucru este posibil întrucât la noi în curte mai avem o căsuță suficientă pentru noi. Acest lucru a funcționat perfect pentru că iacătă-ne în continuare aici.
Nu s-a pus nicio secundă problema de orgolii, mai ales că și tații noștri, amândoi, au locuit la un moment dat, cu socrii lor. Poate și datorită acestui fapt, tata (a.k.a. Dorin), a fost mai atent, mai ales în perioada lui de acomodare, la nevoile lui Florin.
Odată cu mutarea noastră împreună, pentru o adopție completă, la seria noastră de obiceiuri familiale au fost adăugate și cele cu care venise Florin. Curios sau nu, acestea se răsfrângeau în special asupra obiceiurilor culinare, astfel: noi mâncam spanacul pregătit cu sos de roșii, acum toată lumea îl mănâncă cu lapte și usturoi, ciorba de perișoare era ciorbă de perișoare, acum are și cartofi, legume și carne în ea, piureul de cartofi era pregătit cu unt, lapte și smântână, acum smântâna a sărit din schemă, supa era aromată cu gustul dulce de gulie în timp ce Florin o prefera cu țelină, cum o făceau Lili și Bubu, iar acum … ei bine, acum facem două feluri de supe deodată: și cu gulie și cu țelină.
Atât de bine s-a acomodat Florin cu habitatul nostru de aici, care împlinește anul acesta 15 ani, încât uneori, meditativ, gânditor și amuzat, mă informează:
-Să știi că dacă ne despărțim vreodată, tu-ți iei lucrurile și pleci. Eu voi fi cel care rămâne în continuare aici, ne-am înțeles?!
Nicio problemă. Mă mut eu la socrii. Dar mă întreb totuși, cum ar funcționa mesele noastre în familie de sărbători. 😀
Sursa foto: ro.pinterest.com
