Îmi spunea soră-mea la un moment dat că citise undeva că toți copiii sunt proiectați de natură să fie atât de drăgălași când sunt mici, cu ochii mari, genele lungi și gurițele lor mărunte, tocmai ca să stârnească în ceilalți emoții plăcute și nevoia de a-i proteja.

Adevărul este că toți copiii sunt adorabili și cu greu te poți controla să nu-i pupi și să nu-i drăgălești încontinuu. Dar adevărul este că ar fi bine să o faci. Pentru copii, care nu au încă o viziune a sinelui, a empatiei, un sistem de identificare clară a emoțiilor și de manifestare adecvată a lor, afecțiunea care li se acordă poate fi, în cel mai bun caz, înfricoșătoare dacă nu chiar o încălcare a limitelor corpului lor.

Pentru ei, obișnuiți să își folosească gurița într-un singur scop, pupatul este doar o altă formă a mâncatului. Așa că nu ai cum să nu te îngrijorezi atunci când vezi îndreptate spre tine niște buze lipicioase care plescăie de poftă. Atunci când mai cresc puțin și decid că e timpul să cucerească lumea, îmbrățișatul este o variantă a constrângerii și o variantă de a-i limita în a-și cunoaște singuri nevoile corpului. Iar gâdilatul, oricât de inofensiv și amuzant ar părea, este considerat chiar un abuz (amintiți-vă de tehnicile torționare din filmele de groază când victimele sunt imobilizate și gâdilate în tălpi și imaginați-vă cum v-ați simți voi în această situație).

Păi și ce facem atunci? Nu ne mai iubim copiii?? Nu le mai arătăm afecțiune?

Ba da, ne manifestăm afecțiunea (de parcă am putea să facem altfel) dar cu grijă, în contextul potrivit, verbalizându-ne acțiunile și motivația care ne fac să acționăm atât de barbar, atenți mereu la semnele care vin din partea lor, fără să forțăm momentul și respectându-le limitele personale, ba mai mult, ajutându-i să și le cunoască singuri și îndemnându-i să le cenzureze atunci când acestea îi fac să se simtă inconfortabil. Celebra frază ”du-te și dă-i o pupă, mătușii, surorii, doamnei, lui nenea, lui mami sau lui tati” este un exemplu simplu de tipar care ar trebui rupt pentru totdeauna din rădăcini.

Noi am fost întotdeauna atenți la semnalele venite din partea păpădiei, am discutat deschis cu ea despre manifestările noastre de afecțiune, despre ea, corpul ei, limitele ei și drepturile ei. Recunosc însă că, atât cât ne-a permis, ne-am întins ca niște dependenți iremediabili după pupicii și drăgălelile venite de la și spre fetiț. Poate chiar am cam exagerat, poate ne-am întins prea mult, întrucât, de vreo câteva săptămâni, puica a inițiat un nou program de dezintoxicare: Pupicii (sau iubitul) de la distanță:

-Nu mă pupi pe obrăjor, mami! Doar așa, de la distanță!

Adicătelea, în aer, cum ar veni.

Respectăm cuminți acest program și atunci când Ania ne oferă câte o recompensă de bună purtare și relansează ”iubitul din apropiere”, ne înfruptăm din el ca înecații.

Problema este însă că am impresia că păpădia consideră a fi necesar să ne curețe de această boală complet, întrucât, mai nou, nu mai avem voie să ne pupăm nici între noi, decât de la distanță. Așa că stau și mă întreb îngrijorată: Oare oi rămâne nepupată pentru totdeauna?!

Sursa foto: www.lifehack.org

O viață lipsită de pupici și drăgăleli?!
Tagged on:                                     

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *