Unii poate vor spune despre mine că sunt incredibil de nesăbuită pentru ceea ce urmează să fac, alții că mi-am pierdut simțul rațiunii și mințile odată cu el. Dar mie nu-mi pasă și merg curajoasă înainte. Iată, așadar, câteva lucruri scandaloase despre familia mea care știu cu siguranță că ar isteriza cu ușurință grupuri întregi de mămici cu un simț al responsabilității ce depășește granițele personale.

Ania nu are limită de timp petrecut pe device-uri. Nu a avut niciodată. Mai mult, are telefon de vorbit, cu care merge la școală (ok, asta e pentru liniștea mea) și pe care o sună bunica, nașa și taică-su (ea preferă totuși să sune mai mult de pe al meu, că-i e mai la îndemână), are telefon de jocuri, tabletă și acces la laptop. A învățat tot alfabetul (litere mici și mari) pe ele, a învățat să scrie și să citească singură, atât în română cât și în engleza pe care și-o exersează pe jocuri cu cetățeni ai altor țări, are însușit atât alfabetul digital cât și terminologia specifică. Probabil tocmai de aceea preferă oricând să ne jucăm împreună cu jucăriile sau să ieșim afară. Match point: în fiecare seară, toți trei, fiecare cu telefonul lui, cu contul și caracterul lui, ne jucăm împreună pe Roblox. Am auzit recent o super fază de la unul dintre preferații mei din stand-up-ul românesc, Claudiu Teohari: e adevărat că noi, generația cu cheia la gât, rupeam ușa ca să mergem la joacă afară, dar absolut niciunul dintre noi nu lăsa în casă vreun playstation prăfuit.

Rareori se întâmplă să avem filtru pentru informațiile care ajung la ea și acesta se referă strict la cele pe care nu are deocamdată abilitatea să le proceseze adecvat. Nu avem tabuuri legate de sex, sexualitate, de emoțiile noastre (i se explică ce și de ce simțim un anume lucru, chiar dacă e neplăcut, nu avem chef sau nu ne face să fim un exemplu pentru ea) de realitatea cotidiană (da, sunt oameni care mor, sunt oameni care fac greșeli grave).

Ania nu este o fetiță care poate fi numită, în accepțiunea generală, sociabilă și sunt teribil de mândră de asta. Se adaptează foarte repede în orice grup, incredibil de repede pentru cum m-aș fi așteptat eu. Râde, se joacă, interacționează, povestește, își face prieteni. Dar preferă întotdeauna să stea cu familia ei. Și asta mă liniștește din mai multe motive. Puterea, structura caracterială și emoțională îi vor fi date pentru încă multă vreme de la noi și no offense pentru societatea românească actuală, dar asta mă scutește de multe angoase. Sunt o grămadă de lucruri pe care trebuie încă să le învețe de la noi și prefer să se întâmple asta. Mă bucur că are ocazia să-și găsească modele printre eroi de cărți, cum ar fi Ema și Eric, printre numeroșii membri ai familiei, printre prietenii cu care alegem să ne întâlnim, printre vloggerii care mă entuziasmează și pe mine uneori. Da, socializarea este bună, dar fără dezvoltarea capacității adecvate de  adaptare socială, fără capacitatea de a selecta și filtra adecvat influențele din jur, ea poate fi la fel de periculoasă ca și însingurarea.

Ania înjură. Da, da, cu de-alea urâte. De unde a învățat? De la noi. Am aflat astfel că eu sunt ceva mai rezervată, pornită îndeosebi pe vreun colț de scaun care a făcut impact frontal cu degetul meu mic de la picior sau pe tărâțele de ovăz pe care mi le-am nins în toată spendoarea pe covor și am aflat că am ceva personal cu ceapa, în special pe linie maternă. Ta-su în schimb e mult mai creativ iar impulsul vine majoritar de la bătăliile lui virtuale. În cazul Aniei, principalii vinovați sunt internetul, o veste șoc care o surprinde dar oarecum plăcut, a mirare sau amuzamentul nostru. Cu toate acestea, a înțeles perfect regula încă de la început: niciodată nu înjurăm când altcineva, care ar putea fi deranjat, ne poate auzi. Și o respectă cu o strictețe de fier: nu vrut sub nicio formă să-i spună nici măcar soră-mii, care o întreba amuzată, care e cea mai urâtă înjurătură pe care o știe.

Există cu adevărat mame care nu și-au jignit niciodată copilul nici măcar cu un ”asta”, care nu au simțit nicio secundă impulsul să-l smucească, îmbrâncească, repezească, care cred dumnezeiește în educația cu blândețe și o aplică neîntrerupt, fără pic de efort, care-i pupă mâinile și picioarele copilului, care-l poartă în brațe de câte ori o cere chiar dacă are 6 ani și sunt în public și care râd cu veselie spre doamnele care spun că e prea mare pentru asta, care nu aleg calea scurtă a manipulării ci preferă să caute sute de soluții până dau de cea potrivită. Eu sunt una dintre acele mame și nu, copilul meu nu mi s-a urcat deloc în cap (mă rog, o mai face la propriu când ne jucăm) ba chiar mi se pare că e cel mai cooperant fetiț din câți copii am văzut vreodată. Și asta nu înseamnă nici pe departe că sunt perfectă. Nici măcar nu e vorba despre asta. Nu înseamnă că nu fac o mie de alte greșeli. Dar nu o fac pe asta și refuz să o ascund sub tăcere doar pentru a ajuta alte mame să se simtă mai bine. Empatizez foarte mult cu părinții care-și pierd răbdarea, înțeleg că limitele lor sunt depășite cu mult, că le e foarte greu, că ar alege altă cale dacă ar avea timp, energie și resurse să o facă, că se simt vinovați apoi. Însă educația cu blândețe nu este o himeră ci funcționează exact așa cum ar trebui să o facă. Iar eu, putând să o adopt, nu sunt superioară nimănui ci doar incredibil de norocoasă: pentru că am născut la 34 de ani, când am avut deja timp să experimentez viața și să-mi cultiv răbdarea, pentru că maternitatea se pliază perfect pe sufletul meu fără să simt vreo secundă că fac vreun sacrificiu sau compromis (și nu consider că asta e o calitate ci o caracteristică, admir enorm femeile care au curajul, în societatea noastră plină de prejudecăți, să nu-și dorească copii), pentru că am descoperit printr-o minune cum să mă vindec pe mine crescând-o pe ea și, la fel de important, pentru că am timp, pentru că viața mi-a dat șansa să pot sta la discreție în preajma Aniei.

Este foarte probabil ca Ania, peste ani, să simtă nevoia de psihoterapie: poate pentru că petrece prea mult timp pe device-uri, poate pentru că simte că știe prea multe lucruri despre propriul corp, poate pentru că vrea mai mulți prieteni români, poate pentru că a rămas în vreun blocaj creativ în privința înjurăturilor sau poate pentru vreun milion de alte motive posibile, dar cu siguranță nu va fi pentru că mă-sa ori ta-su obișnuiau să o mai altoiască părintește, fizic, emoțional sau verbal, din când în când.

Sincer, dacă ar fi să pariez pe ceva, aș merge pe: ”Bună, eu sunt Ania și mi-aș dori s-o fac pe maică-mea să înțeleagă că nu-i ok să stea agățată de gardul serviciului meu până termin eu programul.” Asta sau: ”Sunt exasperată! Ai mei și-au luat al 326-lea cățel și insistă să vină cu toți în vizită la noi!”

Sursa foto: https://www.shutterstock.com/ro/

O situație scandaloasă
Tagged on:             

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *