Dacă ești un control freak așa ca mine, orice situație neprevăzută te poate destabiliza serios. Din acest motiv, când ești pus în fața unor fapte noi, te încearcă o stare de anxietate și teamă. Ca să nu fii prins cu garda jos și ca să încerci să preîntâmpini acele emoții care nu-ți fac plăcere, începi atunci să faci tot felul de scenarii fantasmagorice care să-ți creeze ție senzația că, într-o situație neprevăzută, vei avea șansa unui minim control pe care să-l exerciți asupra ei. Anxietățile mele au apărut odată cu păpădia și se îndreaptă înspre siguranța ei.
Spre exemplu, aud de nu știu unde că un copil era să se înece chiar sub ochii părinților lui. Mă apuc atunci să caut ca apucata cursuri de înot pentru fetiț ca să-mi spulber această neliniște. Văd la televizor despre iminența unui mega-giga-uriaș cutremur ce va să se abată asupra noastră. În primul rând, îmi stabilesc traseul și locul cel mai în siguranță unde mă pot retrage cu Ania (în curte, în grădină, nu tu clădiri sau copaci sau stâlpi în jur). Apoi îmi amintesc că puica mea stă tot timpul despuiată în casă. Arunc atunci vreo câteva haine generoase pe dulapul de la intrare să le prind din zbor în fuga mea imaginară și fac o listă cu toate cele necesare în caz de calamități pe care să le îndes într-o cutie de metal și pe care să o depozitez în pergolă, spre o recuperare mai ușoară. Știu, am luat-o razna, dar nu am terminat încă.
Suntem la supermarket și eu, concentrată pe eticheta unei cutii de muștar, o pierd din ochi pe puică preț de trei secunde. În secunda 4 deja filmul meu se desfășura nestingherit: Ania se pierde, eu nu o găsesc, ea e micuță și nu știe singură să ne găsească. Decid astfel să întăresc importanța oamenilor în uniformă (polițiști, pompieri, medici) în viziunea păpădiei și să o învăț informațiile relevante și identificabile despre ea.
Cred că foarte mulți părinți au astfel de păsărele. Îmi amintesc de soră-mea care, atunci când erau copiii micuți, făcuse un pact cu cumnată-miu, să nu zboare niciodată amândoi cu același avion, ca să rămână unul întreg acasă în caz de scenariu din Lost.
Partea bună a acestor apăsări (de multe ori absurde și inutile) este că încurajez fetițul spre câștigarea independenței ei. Nu ai cum să prevezi totul. În plus, vine un moment când puiul se desprinde de tine și oricât de mult vei simți nevoia să îl mai aperi de tot răul din jur, nu vei mai putea. Atunci, tot ce poți să faci, e să-i oferi instrumentele necesare să se descurce singur și să încerci apoi să te relaxezi știind că ai un fetiț pregătit să dea piept cu toate încercările vieții. Acesta este motivul pentru care Ania, la 3 ani și jumătate, își cunoaște numele complet, vârsta, numele complet al lui mami și al lui tati și adresa unde locuiește (norocul nostru că e doar un oraș, o stradă și un număr).
Acum, că am rezolvat-o pe asta, pot să mă gândesc mai mult la cutremurul acela ce va să vină. Dacă ne-om găsi cumva toți trei cocoțați pe un stâlp de curent? Ce strategie am putea adopta?
Sursa foto: http://weatherplus.blog.mypalmbeachpost.com
