Am avut o săptămână în care nu prea am respirat: raportări, livrabile, dosare, vizite la bancă, mailuri. În plus, vrem să ne mutăm câteva săptămâni din nou la Șoimuș, așa că m-am apucat și de curățenia generală de acolo. Acestea toate adăugate activităților mele regulate.
Ca orice om normal, atunci când pragul oboselii fizice și psihice a fost atins, toleranța și răbdarea scad din putere, iar, pe alocuri, tonul poate deveni mai ridicat și mai critic nițeluș. Și cu cine altcineva să am dispute decât cu Florin, care e mereu acolo pentru mine, să încaseze nervi.
Mărul discordiei a fost reprezentat de un minciog, o plasă de prins peștișorii din acvariu. Cel mare, (nu ăla micu’ de stă lângă acvariu) pe care-l pusesem eu undeva și nu-mi mai aminteam unde și de care Florin avea neapărată nevoie în exact acea secundă.
Dar eu aveam chef să lenevesc puțin. Iar berbecul încăpățânat a decis să-l caute singur, boscorodind, mormăind și trântind uși. Și iacătă conflictul cu ton ridicat și acuze, stins însă urgent la intervenția radicală a păpădiei și odată cu descoperirea minciogului în unul dintre cele trei locuri indicate ca fiind cel care ar putea să îl ascundă.
Deși cred că e clar pentru toată lumea că eu aveam dreptate, a doua zi dimineața, tot eu sunt cea chemată în fața fetițului să fiu admonestată:
-Mami, vă rog să nu vă mai certați ca mai demult (aseară), da?
-Dar ai văzut și tu că tati a început, nu? El a ridicat primul tonul și a trântit la dulapuri pe aici! mă apăr eu cu dreptatea în mână.
-Da, mami, dar când tati mai țipă pe aici, tu să-i spui cu o voce blândă, frumos așa cum îți spun eu acum, că nimeni nu se ceartă în familia aceasta și să se liniștească. Bine?
Pam-pam! Să-mi spună și mie cineva când s-au schimbat rolurile aici, cum de m-am trezit eu copil educat de păpădie, de când am eu un pui așa de înțelept și de unde are ea un discurs atât de bine argumentat? Și v-am spus că are numai patru ani?
Mi-am asumat critica constructivă, bucuroasă că om fi făcut noi ceva bine cândva (cu siguranță nu aseară) de a ajuns păpădia să ne dea povețe atât de înțelepte, am luat-o în brațe, am pupat-o, am recunoscut că are dreptate, că așa ar fi trebuit să reacționez și că voi încerca să fac așa în viitor, i-am mulțumit pentru sfaturi și ne-am dus împreună să discutăm și cu tati despre aceste aspecte.
Știu că toți copii își depășesc părinții la un moment dat, dar pe bune?! Are totuși numai patru ani! Nu aș putea fi mai mândră de puiul meu!
Sursa foto: www.talktocanada.com
