Oooo, daaaa! Am revenit la perioada când toată lumea îmi spune că sunt prea slabă și că ar trebui să mă mai îngraș vreo câteva kilograme. Coincidență sau nu, fără să îmi propun asta, dieta Dukan m-a dus în preajma greutății pe care o aveam în perioada liceului și a studenției.
Înainte să încep dieta, când mă informam despre ea, am citit că scopul acesteia este să dea un restart metabolismului supus la multe încercări de-a lungul anilor. Pot spune acum că în cazul meu se apropie de adevăr această afirmație. Arderile mele au redevenit puternice, în special după un ospăț bogat.
Mă simt foarte bine fizic, mai ales că încă fac sport în fiecare dimineață, mănânc din toate însă nu mai simt nevoia să ingurgitez cantități enorme de ciocolată (un bol de înghețată, o budincă, câteva felii de prăjitură sau puțină ciocolată îmi sunt suficiente acum).
Psihic, lucrurile stau și mai bine. Am citit la un moment dat o glumă proastă (care m-a amuzat, recunosc) că slabele ce țin dietă sunt doar niște grase undercover. O bună înșiruire de ani, eu m-am simțit taman invers: o slăbănoagă prinsă într-un trup de femeie cu forme. Cumva mă simțeam tot delicată și firavă deși cântarul arăta altceva. Probabil are ceva de-a face cu faptul că în anii în care mi s-a format personalitatea și mi-am descoperit și sculptat identitatea, adolescență și tinerețe, percepția corpului a avut o importanță semnificativă. Acum simt într-un fel că m-am regăsit pe mine. Nu este o căutare a anilor trecuți pentru că îmi place mult mai mult de mine acum, la 37 de ani, oleacă mai înțeleaptă, mai echilibrată și puțintel mai matură, dar parcă în toți acești ani îmi pierdusem o parte din mine pe care am regăsit-o acum.
Probabil că după standardele de frumusețe, îmi lipsesc vreo câteva kilograme în părțile esențiale, dar, deocamdată, simt că pentru mine e mult mai important ce se întâmplă în psihicul meu decât la exterior. Și psihicul meu acum face tumbe de fericire că a regăsit ce nici nu știa măcar că pierduse.
Sursa foto: http://7-themes.com