În cea mai mare parte a timpului, am răbdare nemărginită cu păpădia. Voi rostogoli mingea cu pisicuţa tărcată prin toată camera până când fetiţul se va plictisi şi se va opri din râs. Voi sufla şi voi pupa degeţelul lovit de câte ori mi se va cere, chiar dacă rana e veche de două săptămâni, abia a fost băgată în seamă la producere şi acum de-abia se mai vede urma. Voi aduce toţi cei 500 de căţei jucărie solicitaţi, care trebuie să doarmă neapărat cu noi în pat şi care nu pot veni deodată ci în 500 de drumuri separate. Voi merge după puică de câte ori va simţi nevoia să mă cheme după ea, chiar dacă ştiu că nu e cu adevărat supărată şi că, de fapt, vrea să se asigure doar că aş alerga după ea până la capătul pământului.
Dar bineînţeles că am şi zile când sunt extrem de obosită sau când nu sunt într-o dispoziţie foarte zen şi atunci, răbdarea mea mă ameninţă că va capitula. Cel mai greu îmi e când păpădia devine mârâită şi folosind diverse tonalităţi, ridică volumul vocii. Îmi vine şi mie ori să mă aşez lângă ea să plâng, ori să ridic şi eu vocea. Cum niciuna dintre variante nu e acceptabilă, trebuia să găsesc o altă soluţie, care să funcţioneze pentru amândouă.
Ania tinde să devină vocală atunci când îşi pierde şi ea răbdarea. Ca un toddler care se respectă, răbdarea fetiţului este extrem de limitată. Nu are răbdare să aştepte până când apa curge în vană pentru mult aşteptata baie cu spumă din belşug. Nu are răbdare să se răcească bun-bun-ul mult dorit. Nu are răbdare să aşeze după mărime cele zece cuburi de carton. Nu are răbdare să se termine reclama care i-a întrerupt filmuleţul la care se uita. Nu are răbdare să se îmbrace toată lumea ca să putem pleca la plimbare. Şi atunci se enervează şi ţipă.
De când era micuţă, mereu a fost centrată pe acţiune. Dar răbdarea poate fi educată, mi-am zis. De ce să nu începem de acum?!
Aşa că am învăţat-o metoda număratului: când îşi pierde răbdarea, să înceapă să numere până când aşteptarea este meritată.
Lucrez în bucătărie printre oale şi cratiţe. Ania e cu jucăriile în camera ei. După un buf sonor, aud imediat o voce guturală de solist al unei trupe de hard rock. Mă opresc din lucru şi ascult. Vocea guturală se opreşte şi ea după câteva secunde şi este imediat înlocuită de vocea subţirică, veselă şi drăgălaşă a fetiţului meu iubit:
-Sapte, nouă, patu, tlei, dece, patu, ţinţi, opt şiii … GATAAA!!
Mor de dragul ei!! Puiul meu frumos a învăţat să-şi rezolve problemele singurică.
Poate părea un omuleţ micuţ şi neajutorat, dar e omuleţul meu care creşte într-o zi cât un munte vise împlinite!
Sursa foto: https://www.mensxp.com
