Ania şi-a găsit o nouă pasiune: fotografia sau în accepţiunea ei, atunci când îmi cere telefonul (ufonul) să mai pozeze ceva: poja (poză).
Îi place să răsfoiască prin galerie amintirile mai vechi. Vede oameni dragi pe care-i cheamă cu mânuţele la ea:
-Hai a mine, Dadia (Daria) sau Mesiusa (Melisa)!
Îşi aminteşte momente speciale sau lucruri plăcute pe care imediat începe să le caute prin mormanul ei cu jucării.
Începe apoi o urmărire a împrejurimilor prin camera telefonului, întocmai ca un iscusit detectiv în căutarea adevărului prin lupa sa. Se opreşte uneori şi îndepărtează telefonul ca să vadă dacă imaginea reală e atât de spectaculoasă cum o vede ea prin filtrul ecranului. Chicoteşte veselă şi merge mai departe.
Când frumuseţea o copleşeşte, imortalizează momentul pentru eternitate. Avem aşadar o colecţie impresionantă de mâini, picioare, fotografii în mişcare, şosete, nasuri, genunchi, jucării, frunze, căţei, pietricele, covoare, stâlpi, garduri, perne, etc. Mi-e greu să şterg vreo poză făcută de ea, chiar dacă nu disting exact ce reprezintă. Pentru ea a fost suficient de interesant momentul încât să-şi pună degeţelul micuţ pe butonul lansator de amintiri.
Mai nou, a descoperit şi funcţia de filmare a telefonului. Face aşadar filmuleţe mai lungi sau mai scurte, mai precise sau mai estompate, mai cuprinzătoare sau mai sumare.
Un astfel de crâmpei din viaţa noastră a surprins într-un început de septembrie al lui 2017, în 5 mai exact. Era după-masa pe la ora 5, noi două ne jucam pe-afară şi ne pregăteam de masă. A început o ploicică şi eu am găsit pretextul perfect să intrăm în casă. Ania făcea filmuleţe cu căţeii. Am luat păpădia în braţe, neştiind că ea a decis să imprime acest moment în memoria noastră.
Am descoperit filmuleţul spre seară, când revedeam activitatea fotografică a fetiţului. M-am amuzat foarte tare de modulaţiile pe care le ia vocea mea atunci când vorbesc cu păpădia, de gunoiul care trona la uşă, de pungile cu scutece desfăcute, de bucata de pizza din chiuveta bucătăriei Aniei, de dezordinea care era instaurată de puică încă de dimineaţă în casă. Nimic din toate acestea nu contează acum. Dincolo de această imagine de suprafaţă, ne-am văzut pe noi două, reale, autentice, într-un moment sublim de fericire continuă. Vreau să retrăiesc acest moment la nesfârşit. Vreau să mă uit la el şi când voi fi bătrânică şi să-mi amintesc de acest început de septembrie ploios al lui 2017. Un moment aparent banal dar plin de substanţă, un moment captat de un fotograf miraculos care a reuşit să surprindă iubirea pe care o simţeam şi să-i dea puterea să dăinuiască în timp!
Sursa foto: http://www.picturesbymom.com
