Cât am fost însărcinată cu Ania, în fiecare zi îi citeam câte o poveste. Era un ritual zilnic: făceam yoga, îi citeam ei, îmi citeam mie, ascultam amândouă muzică şi îi povesteam despre lume, despre noi, despre tot.
După ce s-a născut însă şi a mai crescut puţin, nu a mai avut răbdare de poveşti. Dar eu am tot încercat. Îi arătam imaginile din carte, îmi modulam adecvat vocea, dansam cu ritmul poveştii, eram exact acolo, pasionată şi entuziastă, ca şi cum aş fi jucat rolul vieţii mele. Rezultatul era fie că îmi smulgea cartea din mână şi o băga sub pat să nu o mai găsesc, fie îşi ducea degetul la guriţă cu un şşşşş prelung şi mă atenţiona: „mami, taci!”. Şi eu tăceam. Pentru moment. Dar reveneam din nou la poveşti după o vreme.
Are foarte multe cărţi şi câteodată le scoate pe toate de pe raft, caută preocupată una pe care o găseşte de-abia după celelalte au zburat prin casă în toate direcţiile, vine cu ea la mine, o deschide şi aşteaptă. Eu îi numesc imaginile de acolo, îi mimez la ce se foloseşte fiecare obiect, vorbesc în graiul animalelor prezente acolo. Ea râde şi se distrează tare. Dar dacă o iau pe arătură şi încep să-i spun o poveste pe baza imaginilor, îmi smulge cartea şi-mi spune răspicat: Nu, mami!
Câteodată mi-o imaginez când era în burtică cum îşi băga degeţelele în urechi şi-mi spunea cu o figură exasperată: „Ooo, nuuu! Iar începe asta să nu se mai oprească din vorbit!”.
Ania e clar centrată pe acţiune acum şi excelează la acest capitol: se rostogoleşte peste cap, sare, aleargă, face echilibristică pe cutii, se caţără, escaladează pereţi. O bucură orice e mişcare. Aşa a ales ea deocamdată să cunoască lumea mai bine. Nu ştiu dacă va fi vreodată pasionată de citit. Chiar dacă eu iubesc literatura cu tot sufletul asta nu înseamnă că şi ea trebuie să urmeze această cale. Oricum, această decizie va fi luată mult mai târziu în viaţă. Eu vreau doar să mă asigur că îi ofer varianta poveştilor şi că decizia va fi luată în cunoştinţă de cauză.
Acum puţin timp, seara la culcare, mă punea să-i cânt: Old MacDonald şi-mi spunea ea pe rând ce animale se găsesc la fermă, My Bonnie, She’ll be coming round the mountain, Zece sticle verzi. Un mare pas înainte pentru că a avut răbdare să mă asculte până la capăt şi chiar să fredoneze cu mine versurile.
Într-o seară de noiembrie 2017, tot la culcare, era teribil de agitată. Îşi căuta somnicul prin tot patul şi nu reuşea să-l găsească nicicum. Se foia, se învârtea, se rostogolea, căsca, sărea, ţipa. Chiar cu tot vacarmul din cameră, eram atât de obosită încât am închis ochii să mi-i odihnesc. Păpădia însă nici gând să accepte abandonarea conexiunii cu mine. Aşa că a început să mă cheme neîncetat, mai şoptit sau mai strigat, de zeci de ori la rând: mami, mami, mami, mami … De fiecare dată îi răspundeam fie cu un „da, Ania” fie cu „da, păpădie, iubire, soare, fetiţ”. Mi-am dat seama că nu voia ceva concret de la mine, voia doar să mai rămân puţin cu ea, să-mi mai audă vocea. Aşa că am luat-o în braţe, ne-am aşezat faţă în faţă, ne-am privit ochi în ochi şi am început să-i spun aşa: „A fost odată o fetiţă tare drăgălaşă căreia mămica ei îi dăduse în dar o scufiţă roşie…”. Şi, pentru prima dată, Ania nu m-a întrerupt. Spunea după mine cuvintele care-i plac ei tare: fetiţă (titiţă), roşie (loşie), mami… La dialogul cu lupul s-a uitat lung la mine în timp ce vocea groasă a lupului încerca să fie mieroasă. Când Scufiţa a început să culeagă floricele (licelele) mi-a amintit ea toate culorile pământului pe care le uitasem. Apoi am pierdut-o puţin până la reîntâlnirea cu lupul. A început să-şi aşeze în şir ordonat căţeluşii din patrulă care domneau dezlânaţi prin pat. Când Scufiţa a început să se intereseze de ochii şi urechile lupului, fetiţul mi-a amintit din nou că uitasem de nas, gură, păr, barbă, frunte, obraz, gât. Când a intrat vânătorul în scenă, păpădia a plecat iar de lângă mine. Crezusem că s-a plictisit dar ea s-a întors cu Enzo (în varianta pluş) pe care mi-a arătat că îl înghite şi l-a ascuns la spate etalându-şi mândră burtica. După ce l-am eliberat pe Enzo, au urmat Chase, Zuma, lanterna şi o şosetă de-a lui tati. Când bunicuţa, mămica, tăticul şi Scufiţa au dat petrecerea de final, păpădia a început să-şi cânte singurică un cântecel şi în 10 minute a reuşit să adoarmă.
Aceasta este povestea primei Scufiţe care a intrat în viaţa noastră fără să fie alungată imediat de Ania. A păşit timidă şi cam nesigură dar a lăsat în urmă multe aventuri, un sufleţel adormit şi o mămică fericită care a reuşit, în sfârşit, să-şi termine povestea începută de atâtea ori până acum. Noapte bună!
Sursa foto: http://www.universdecopil.ro
