Încă de când a apărut în burtica mea, mă agăț de fiecare zi cu păpădia, de fiecare etapă, de fiecare achiziție și realizare și mi-e tare greu să mă despart de azi.
Când eram însărcinată mă simțeam deja nostalgică după conexiunea pe care o aveam cu ea, după mișcările ei înlăuntrul meu, după intimitatea pe care o creasem pentru noi.
Apoi, bebelușă fiind, tânjeam deja după dependența ei totală de mine, după faptul că puteam să o țin lipită tot timpul de corpul meu, să o pup neîncetat, să o îmbrățișez și să o mângâi cât vreau eu.
Când a început să meargă eram fascinată de cum descoperă ea lumea. Umblau teleghidată în spatele ei și priveam totul din jur ca și cum, și eu, le vedeam pentru prima dată.
La perioada cuvintelor stâlcite visam de când eram în liceu și făceam practică pedagogică la grupele de micuți din grădinițe. Îmi notam fiecare cuvințel pe care mi-l însușeam ca și cum ar fi fost al meu și eram tare mândră că noi două avem limbajul nostru secret pe care aproape nimeni altcineva nu poate să-l descifreze.
Când a început apoi să aibă pasiunile ei și să-și manifeste independența aveam senzația clară că puiul meu e un geniu și că niciun alt copil din lume nu poate să fie atât de minunat.
Am renunțat cu greu și la solicitarea insistentă a Aniei, la orice e legat de fetiț: la alăptat, la adormitul legănat, la mâncarea de bebeluș, la scutece, la scaunul ei de masă, la jucării, la hăinuțe. În fiecare etapă prin care trecea Ania, aveam senzația că este cea mai miraculoasă din lume și că nimic nu o poate egala.
Dar, din fericire, fiecare etapă nouă care începe pare că este mai miraculoasă decât cea dinaintea ei. Deși sunt în continuare nostalgică pentru tot ce a trecut, deși privesc cu jind poze și amintiri din trecut, mă bucur la fel de intens de ziua de azi și mi-e la fel de greu s-o las să treacă.
Acum puica mea vorbește bine, mănâncă singură, merge singură la baie, se spală singură, adoarme lângă noi în pat, se desparte de mine cu pupici veseli și este tot mai independentă. În schimb, a început o nouă etapă magică, etapa metaforelor.
Nu știu cât de mult le conștientizează dar spune niște adevăruri atât de profunde și înțelepte încât mă emoționează teribil. Fiecare azi lângă păpădia mea e plină de emoții care-mi trec prin toți porii existenței mele.
Stăm în pat, ne pregătim de somnul de seară. Fiecare dintre noi trei și-a spus povestea și cântecelul de noapte bună și acum ne împărțim pupici, îmbrățișări și vorbe dulci care să ne facă somnul lin. O aud pe fetiț printre gene cum mă scutură de fiecare firicel de adormire din mine:
-Mami, știi că eu o să zbor cu o rachetă sus-sus-sus de tot și că o să mă întorc apoi din nou la tine, dacă tu mă iubești pe mine mult!
Cum poate suflețelul ei micuț să știe lucruri pe care nici unii părinți nu le-au învățat încă, de unde a dedus ea că iubirea necondiționată a părinților le dă aripi și încredere să zboare unde vor ei, fără teamă, fără griji dar plini de siguranță și de putere și să se întoarcă apoi în cuib de câte ori vor să-și reîncarce bateriile cu iubirea părinților?! Eu v-am spus că puiul meu e un geniu!
Vă jur că mi-au dat lacrimile sub pătură de emoție! Noroc că era întuneric și am putut să trăiesc momentul netulburată. Da, clar, aceasta este cea mai minunată etapă din lume!
Sursa foto: www.colourbox.com
