Fetițul meu minunat e pregătită să se deschidă spre lume. S-a cam lămurit ea cât de importantă și iubită este de familia ei și e curioasă acum să cunoască oameni noi, veseli și frumoși.
Cum Universul nu este format doar din familie, rude și prieteni ce ne vin în vizită, păpădia a decis să cutreiere cărări nebătute încă pentru întâmpinarea de zâmbete noi.
Stăm în mașina parcată, îl așteptăm pe domnul tătic să se întoarcă de la cumpărături cu cele uitate în pripa prin hipermarket-ul trecut. Pe lângă noi, trec oameni grăbiți spre viețile lor. Un domn ciufulit aproape atinge cu mâna geamul de care-și sprijină fetițul fascinat fruntea. Ania îi face veselă cu mâna și-l salută bucuroasă:
-Cea-aaau!!!
Niciun răspuns.
O doamnă ce trage după ea un pui ceva mai micuț decât fetițul, un bătrânel cu o umbrelă și o familie agitată primesc aceeași primire călduroasă din partea păpădiei.
Niciun răspuns.
Se întoarce spre mine și mă întreabă dezamăgită:
-De ce nu salută oamenii pe Ania, mami??? De ce nu zâmbesc la pe mine???
O liniștesc nițeluș:
-Pentru că nu te aud, iubire! Noi suntem în mașină cu geamurile închise și nu se aude până afară salutul tău. Hai să-ți arăt!
Și când un adolescent concentrat cu ochii în telefon trece pe lângă partea mea de mașină, țip scurt și ascuțit și-mi ascund râzând capul în palme. O întreb apoi curioasă pe Ania ce se amuză teribil:
-S-a uitat, m-a auzit?
-Nuuuuu, mami!!!
Ne petrecem apoi așteptarea țipând și râzând la oamenii de lângă noi. Singurul care se uită la noi și ne zâmbește e, bineînțeles, tati!
Plecăm noaptea la mare, o ocazie rară pentru fetiț să admire stelele. În timp ce eu și Florin sporovăim de zor, o aud cu urechea dreaptă pe puicuță cum începe o conversație îndepărtate cu steluțele strălucitoare:
-Bunineața, stele! Ce faceți voi acolo???
La fel de reci și tăcute, acestea rămân înmărmurite.
-De ce nu vorbesc stelele cu Ania, mami?
-Poate că sunt bebeluși și nu știu încă să vorbească așa încât să auzi tu, iubire.
Pare mulțumită de răspunsul meu.
Când suntem la plimbare pe jos, la cumpărături, în drum spre târg sau în orice conjuctură ce presupune lume multă, Ania alege oamenii care i se par interesanți și îi salută bucuroasă. De cele mai multe ori, primește la schimb priviri confuze, încruntate, pierdute. Mă întreabă atunci curioasă:
-De ce sunt oamenii nervoși, mami?
Încerc să-i găsesc explicații plauzibile și raționale, dar, adevărul este că și eu mă întreb același lucru, mai mereu. Aș prefera oricând o lume veselă și deschisă spre care puiul meu să-și ofere în siguranță zâmbetele însă nu prea se întâmplă acest lucru. Sunt fericită totuși că ea e ambițioasă și nu renunță la zâmbetul ei niciodată.
În plus, uneori avem noroc de oameni calzi și eliberați ce-i oferă păpădiei fărâma de bucurie ce o răspândește ea în Univers: Un motociclist ce râde cu ochii de sub casca lui neagră și sobră în timp ce îi răspunde în salut cu mâna fetițului, o doamnă cu zâmbet bun ce stătea la rând în spatele nostru și-i oferă la plecare puicii două abțibilduri cerute rest pentru ea, o altă fetiță ce, la rândul ei, scotocește lumea după zâmbete și care le dă și ea fără să aibă vreun motiv aparent. Or fi scumpe tare zâmbetele în zilele noastre însă asta, cu siguranță, le face să fie mult mai prețioase!
Sursa foto: http://www.speechspecialists.ca
