Ești îndrăgostit până peste cap. Totul e minunat, păsărele ciripesc, izvoarele susură, soarele strălucește. Partenerul tău e perfecțiunea întruchipată, decupat din reviste, mereu știe exact ce să zică și ce să facă. Viața voastră e o continuă lună de miere.
Într-o dimineață ca oricare alta, brusc, fără nici o avertizare, fără nici cel mai mic semn în prealabil, fără să-ți fi dat vreo secundă de bănuit așa ceva, partenerul tău te anunță că nu te mai iubește și că vrea să vă despărțiți definitiv.
Ești șocat, nu credeai că se va putea întâmpla vreodată așa ceva. Ești pierdut, debusolat, profund marcat de această pierdere bruscă. Te simți singur, inadecvat, speriat. Vrei să-l uiți dar nu te poți gândi la altceva decât la el.
La fel de brusc, partenerul reapare în viața ta. Îți spune că de fapt nu a vorbit serios, că a continuat să te iubească dar era doar foarte dezamăgit că nu-ți terminaseși raportul pentru serviciu până la deadline și s-a simțit foarte supărat și frustrat de acest fapt. Te uiți la el cu ochii mari și te gândești că tu nu ai fi putut niciodată pleca așa de lângă el, pentru nimic în lume. E lumina ochilor tăi și ești acum în al nouălea cer că s-a întors din nou la tine și că te iubește ca la început.
Întrebarea mea este: vei mai putea vreodată să ai încredere deplină în el sau îți vei trăi restul relației mereu privind peste umăr ca nu cumva, într-o secundă de neatenție, acesta să dispară din nou?!
Cam asta se întâmplă și atunci când le spunem copiilor noștri că, din diverse motive care nu vor avea niciodată vreo legătură cu sentimentele noastre, nu îi mai iubim. La fel se întâmplă când, pentru că suntem supărați pe ei, îi tratăm cu răceală, încetăm să le mai vorbim aruncându-le doar priviri aspre, plecăm intenționat de lângă ei sau îi exilăm departe de noi. Un copil nu are puterea de a discerne supărarea de iubire. Pentru el, tot ceea ce spui tu este sfânt, adevărat și pentru totdeauna.
Bineînțeles că nu e chiar același lucru, ci e de un infinit de ori mai grav. Pentru copiii noștri noi suntem tot universul lor. Noi suntem modelele care îi învață cum să se comporte, noi suntem plasa de siguranță, întreg sprijinul, noi le spunem cu mai mult sau mai puține cuvinte, exact care este valoarea lor ca ființe umane. Noi îi formăm pentru a avea dincolo de copilărie, relații sănătoase și echilibrate cu partenerii lor, cu prietenii și cu ei înșiși. Odată ce, chiar și cel mai mic gând fugar va poposi în sufletul lor și le va da impresia că există posibilitatea ca ei să nu mai merite, la un moment dat, să fie iubiți de părinții lor, exact în acel moment am spulberat cu buldozerul toată încrederea, veselia, speranța și liniștea copiilor noștri, lăsând în urmă o viață trăită în anxietate, în frică și în dependență, rezolvată poate doar după ani buni de terapie.
Ești sigur că vrei să trăiești cu această consecință asupra ta, tot restul vieții tale, doar pentru că în acel stupid moment, nu te-ai putut gândi să spui altceva, mai puțin traumatizant?
Sursa foto: https://yintegrity.com
