Această legătură minunată mamă-fiică, crește, evoluează și se transformă odată cu noi. Toate componentele ei, unite de iubire, sunt interdependente între ele și, atunci când unul decide să se dezvolte nițeluș, întreg ansamblul susține, cu schimbări, această mișcare.
Până deunăzi, toată atenția mea era centrată pe fetiț. Preocupările mele, sarcinile sau timpul liber aveau loc în perioada de somn sau de absență a Aniei. Când era acasă, veselă și vioaie, ne consumam energia doar împreună.
Apoi, la un moment dat, după mii de reprezentații pe care le dădusem în teatrul jucăriilor ei, o aud cum își începe propria scenetă într-o piesă în care nu eram nici măcar regizor. Cu unele formulări tipice preluate de la mine, cu altele noi care o reprezintă în totalitate pe ea, păpădia mea a început să se joace singurică, chiar acolo, sub ochii mei înduioșați.
La început, aceste jocuri solitare erau însoțite din partea mea de sentimente de vinovăție. Uite, eu profit că fetițul se joacă singură și îmi văd de ale mele. Ar trebui să fiu și eu chiar acolo, în sufletul petrecerii, parte din zâmbetele pe care ea nu mi le oferă acum mie.
Dar apoi, ansamblul nostru relațional a început să se adapteze acestei evoluții iar sentimentele mele culpabile au devenit tot mai rare și mai puțin intense, într-un ritm aproape insesizabil.
Când am citit un articol despre cât de important este ca, uneori, copiii să experimenteze plictiseala pentru că astfel învață singuri să-și dezvolte imaginația, creativitatea și să-și consolideze independența, am reușit să conștientizez și schimbarea care se produsese la noi. Doar că, așa cum facem de obicei, ea a pornit de la pui și a fost apoi susținută de legătura noastră.
Poate că uneori, iubirea mea tinde să-și ia în posesie întreaga ființă a păpădiei, dar legătura profundă dintre noi vine pregătită și mă trage ușurel de mână:
-Hei, e timpul să înveți și tu că zâmbetele păpădiei nu trebuie să fie toate-toate numai ale tale!
Sursa foto: www.shutterstock.com
