Codul bunelor maniere într-o conversaţie impune ca subiecte legate de bani, politică sau religie să fie evitate. Toate trei nasc pasiuni nemărginite în sufletele oamenilor şi pot foarte uşor degenera în dispute sau ofense neintenţionate aduse celorlalţi.
Cred că o astfel de pasiune a ghidat şi acţiunile profesorului de la Colegiul Tehnic Dimitrie Leonida din Petroşani, care, în timpul orei de istorie, le-a ţinut elevilor o lecţie despre familia Ridzi în care îi denigra pe fostul ministru şi pe primarul oraşului.
Ca profesor ai, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai frumoase misiuni, aceea de educa, de a ajuta să crească şi să se dezvolte, vlăstare fragede şi tinere. Recompensele acestei meserii sunt miraculoase: să poţi asista activ cum sub îndrumarea ta, copiii prind formă de adulţi, e un privilegiu neasemuit.
Încerc să empatizez cu profesorul de istorie și, într-o oarecare măsură, reușesc să rezonez cu el: suntem cu toții sătuli de clasa politică actuală. Ne simțim trădați, ignorați, fraieriți, mușcați din puținul nostru, privați de respect și demnitate. Spunem că toți sunt la fel și că nimic nu se schimbă niciodată. Și-apoi ne amintim de misiunea noastră sfântă, aceea de a educa generațiile următoare. Aproape îl pot vizualiza pe profesorul care simte durerea aceea mare, care se simte neputincios și frustrat. Se vede în fața clasei, cu ochii curioși ațintiți asupra lui și își spune că nu mai poate sta cu mâinile în sân, într-o așteptare tâmpă a inevitabilului. E timpul să preia frâiele acțiunii, asupra vieții lui și asupra societății. Și predă lecția vieții lui, o lecție pe care o simte prin toți porii, în care crede și care e convins că e cea dreaptă. Elevii lui vor schimba ceva în țara asta. Dar uită să-și pună cea mai importantă întrebare: oare e corect ceea ce fac?
Responsabilitatea unui educator ar trebui să fie mereu mai presus de puterea pe care acesta o are. Sigur că poți fi convins că ceea ce gândești tu e adevărul dar asta nu îți dă dreptul să îl impui și celorlalți. Elevii școlii românești sunt încă, din păcate, învățați ce să gândească, în loc să fie îndemnați să gândească cu mintea lor, să descopere și să-și găsească singuri soluțiile. Încă ne e atât de teamă de viitorul sumbru care ne așteaptă încât uităm să avem încredere în copii.
Da, cu toții putem face ceva pentru mai bine, dar în niciun caz furând libertatea și puterea celorlalți. La fel ca în cazul jurnaliștilor, menirea unui profesor este de a furniza informații dovedite de știință sau acceptate de istorie și de a încuraja în aceștia gândirea critică și valori ca empatia, asumarea punctului de vedere, curajul, determinarea, voința, nevoia de a cunoaște, și nu de a-și impune un punct de vedere personal, oricât de veridic ar fi acesta.
Poate în loc să țină o lecție despre moralitate, profesorul ar fi putut cere părerea elevilor despre această situație (apărută, din câte am înțeles, în întrebările elevilor), printr-un eseu. Poate ar fi putut să ceară o paralelă cu aspecte pozitive și negative, între miniștri ai țării noastre și cei ai altor țări. Poate ar fi putut să le ofere posibilitatea elevilor să se erijeze singuri în judecători obiectivi ai situației, într-un proces de debate (dezbateri academice) în care o parte a elevilor ar fi fost statul care condamnă faptele ministrului, o parte ar fi fost apărătorii acestuia și o altă parte ar fi fost cei care oferă verdictul. Unii poate vor ajunge la aceeași concluzie cu a profesorului. Alții însă nu. Dar măcar au auzit toate argumentele și au luat singuri o decizie care, în alte situații, ghidați de acest proces de gândire liberă, poate va coincide cu ceea ce simte și profesorul. Și atunci va fi o decizie puternică și asumată pentru că pornește din simțire și nu este împrumutată doar de la alții.
Poate încurajând elevii să gândească singuri vom avea marea surpriză să descoperim că viitorul țării noastre nu mai e chiar atât de sumbru!
Sursa foto: http://www.readingdoctor.com.au