Ne-a invitat Auri (bunica maternă), pe Ania și pe mine, la pizza în oraș. Am ales un loc ce are un spațiu generos de joacă pentru puști.

Păpădia nu socializează cu alți copii deocamdată. Îi numește pe toți bebi și probabil așteaptă să mai crească pentru a le da importanță. Îi privește de la distanță dar nu dorește contact social. Așa că orice ieșire este pentru noi un prilej de a o obișnui cu aceștia.

Pe o foarte insuportabilă căldură, însoțite de unul dintre cățeii ei de jucărie pe care-l ținea strâns la piept, am purces spre locația aleasă.

Pe terenul de joacă, patru copilași își făceau de lucru: Miriam, o fetiță de 2 ani și patru luni și verișoara ei de vreo 8 ani, ambele însoțite de o bunică grijulie și doi băieței frați, Patrick cu un chip angelic, blond cu cârlionți și ochi mari albaștri, de vreo trei anișori și fratele lui mai mare de vreo 5 anișori, ambii însoțiți de mama lor care era prinsă într-o discuție foarte intensă cu niște prietene, la masa de lângă.

Cum a dat cu ochii de terenul de joacă, puica mi-a arătat imediat hita pa, și-a îndesat lângă ea și cățelușul și a început să privească curioasă la copilași. Am stat acolo o grămadă. M-am amuzat cu Auri de viitorul meu psiholog care observă, atent și de la distanță, comportamentele celor din jur.

Asta până mi-am dat seama că nici zilele mele nu sunt foarte sociale și m-am lăsat și eu captivată de ce se întâmpla lângă noi.

Bunica era foarte activă. Cu amândouă fetițele lângă ea, le-a așezat la masă și a început s-o îndemne energic pe cea mică să mănânce:

-Hai, Miriam, bagă în guriță! Hai, încă o mușcă, altfel plecăm acasă și nu te mai joci aici! Vezi că te murdărești pe rochiță! Miriam, trebuie să mai mănânci!

Ca orice fetiț de doi ani, cu cât bunica se încăpățâna mai mult să o determine să mănânce, cu atât Miriam era mai de neînvins.

Apare și Patrick la toboganul de lângă noi. O privește de sus, curios, pe Ania care-l ignoră cu succes. Eu îi zâmbesc dar nu-mi răspunde. În schimb, trage un șut vânjos de băiețel puternic în toboganul care răsună în ecou și cu un strigăt de luptă alunecă pe pantă.

Între timp, Miriam se dovedește a fi ieșit câștigătoare și apare însoțită de bunică și verișoară pe hinta de lângă noi.

Verișoara își ia în seriosul rolul dorit probabil, de mămică grijulie, și, ca și mine, începe să împingă leagănul cu fetița prea mică să știe să-și dea vânt siingurică.

Ania începe să râdă când cele două leagăne se mișcă la unison.

Bunica ne cercetează tăcută.

Verișoara lui Miriam își continuă rolul:

-Miriam, ți-am zis că nu ai voie să miști din picioare așa pe hintă, spune cu o voce care probabil imita pe cineva. Așa, acum ești cuminte!

Mă aplec spre Ania și o întreb  cum e hinta în timp ce mă prefac că o gâdil. Puica râde puțin dar redevine imediat atentă la cele trei.

Intervine și bunica:

-Hai Miriam, să mai mâncăm ceva!

Încearcă să o scoată din leagăn și fetița ripostează puternic cu un strigăt prelung și o zguduire din mânuțe.

Puțin rușinată de scenă, bunica o ceartă pe nepoțica mai mare:

-I-ai spus să nu mai dea din picioare și de aia face așa.

Se întoarce spre mine și cu o privire care căuta înțelegere, mă informează:

-Așa face mai nou când nu-i convine ceva!

Îi zâmbesc și-i răspund:

-Da, e vârsta când încep să-și manifeste independența.

-Câți ani are a voastră? continuă bunica dialogul.

-Doi ani!

-Aaaaa, a noastră e mai mare: doi ani și patru luni.

Realizez atunci că, după ce în primul an am serbat-o în fiecare săptămână (marțea, când s-a născut păpădia), în al doilea an, în fiecare lună, de la doi ani am lăsat timpul să curgă în voie.

Calculez în minte și pe degete vârsta păpădiei ca să pot să ofer bunicii răspunsul exact de care avea nevoie:

-Doi ani, trei luni și ceva.

-Aha! mi se răspunde. Vorbește?

-Numește cuvintele pe care i le spun și știe cuvintele de bază, dar încă îmi mai povestește pe limba ei.

-A noastră vorbește binișor, îmi spune mândră. Nu a început însă de mult și și-a dat drumul dintr-o dată, adaugă repede ca să nu-mi pierd speranța.

Îi zâmbesc și explic a mia oară cum fiecare are ritmul lui și cum păpădia s-a dezvoltat mai repede din punct de vedere motor, cum încă testează lumea mai mult prin mișcare.

Bunica pare satisfăcută de răspuns pentru că schimbă subiectul, împărtășindu-mi din experiența ei mai îndelungată pe terenul de joacă:

-Aveți grijă la cei doi băieței! Sunt foarte răi! Mamă-sa e singură și știți cât e de greu cu copiii. Eu și fii-mea de-abia ne descurcăm noi două!

Se uită la Auri ca aprobare și primește un zâmbet înapoi.

Două fetițe mai mari apar ca din senin și vor să se joace la șotronul desenat în fața noastră. Patrick însă se întinde pe jos, le privește sfidător și le împiedică pe acestea să înainteze. După multe rugăminți ignorate, apare mama care, continuându-și discuția pe care o avea cu prietenele ei, îl ridică de-o mână pe cârlionțat de jos și-l trage după ea la masă. Acesta se lasă purtat fără să riposteze.

Auri ia telefonul și începe să-i facă poze păpădiei.

Vigilentă, verișoara merge la masă și cu telefonul în mână, o îndeamnă pe fetița legănată:

-Hai, Miriam, zâmbește  la poză! Așa, frumos!

Cele trei părăsesc într-un final zona leagănelor și se duc la tobogan. Miriam urcă îndârjită scările și imediat apare și Patrick, pus pe confruntări. Bunica încearcă să dezlipească fetița de uriașul alunecător, explicându-i serios:

-Hai, Miriam, toboganul acesta e stricat.

Pe hinta de lângă noi, deși securizată pentru cei mai micuți și cu alte două leagăne mai potrivite care erau libere, apare fratele lui Patrick. Neputând să încapă de bara protectoare, acesta decide să se legene din picioare. O face energic, creând valuri de vânt care vin spre noi. Nu zâmbește nici el deloc. Eu totuși îi zâmbesc în timp ce mă aplec să-i explic Aniei care-l privește atentă:

-Vezi, puică, el e un băiețel mai mare și uite ce grozăvii știe să facă cu leagănul acesta.

Fratele se uită la mine încruntat și sare din hinta în mișcare.

O întreb pe Ania dacă vrea să mergem la tobogan sau la căsuță, dar sunt refuzată. Nu s-a săturat încă. De legănat sau de observat. Așa că mai stăm.

Mama celor doi băieți trece ca o vijelie pe lângă noi spre cei doi frați, care, acum observ, erau antrenați într-o hârjoneală.

Îl zguduie pe cel mare de haine și-i spune răstit:

-Ți-am spus să nu-l mai bați că devine rău ca tine!

Rămân mirată și-mi înghit uimirea în liniște.

Între timp, Patrick reușește cumva, nu știu cum să-și pună mâna în jurul gâtului lui Miriam. Bunica o smulge brusc pe aceasta și se îndepărtează cu ea în brațe, în timp ce-l ceartă pe pitic:

-Măi, să nu mai faci așa ceva niciodată!

Apare și mămica lui Miriam, o tânără blondă, aranjată și drăguță. O cheamă vesel pe fetiță la ea:

-Miriam, a venit mami! Hai aici!

Fetița o ignoră.

Conversează cu mine întrebându-mă despre evoluția Aniei de până acum, mă informează, nesolicitat, despre progresele lui Miriam.

În timp ce aleargă cu o bucățică de pește după fetiță, mă întreabă dacă așa rău mănâncă și Ania. Îi răspund că noi nu prea am fost nevoiți să-i dăm să mănânce altundeva decât acasă, dar că într-adevăr, și puica are tendința să fie distrasă de mediul înconjurător. Mama fetiței îmi susține punctul de vedere și mă asigură că și ei au un program respectat pentru Miriam.

Cei doi frați intră în căsuță și încep să o lovească puternic cu picioarele. Păpădia dorește să meargă la ei. Pentru prima dată, se întâmplă ceva interesant.

O însoțesc pentru a putea preveni un accident nedorit.

Se uită la ei pe gemulețul ușii. Aceștia încep să urle amenințător. Puica nu se descurajează și încearcă să-i salveze deschizându-le ușa. Băieții o trântesc de perete și fug pe lângă ea tropăitor. Temătoare, păpădia se refugiază rapid în brațele mele dar odată ajunsă în siguranță, începe să râdă în hohote zglobii care umplu sala. Toată lumea se întoarce spre noi ca și cum ar fi ceva ciudat să auzi râsete de copil pe un teren de joacă. Toată lumea, în afară de mama băieților care e încă prinsă în conversație.

Îi spun păpădiei, râzând și eu:

-Hei, ai văzut ce năstrușnic se joacă băieții? Sunt plini de energie!

Mă aplec cu ea în brațe spre cei doi și-i povestesc păpădiei:

-Nu știu exact ce fac ei întinși pe jos în căsuță. Cred că e noapte și dorm acum. Cu siguranță au multă treabă de făcut mâine dimineață.

-Eu nu o merg la lucru niciodată! mă contrazice înciudat cel mare.

-Hei, păi asta înseamnă că vei avea mult timp să te joci! îi răspund eu amabil.

Mă ignoră și trece în fugă pe lângă mine.

Patrick începe să zguduie căsuța de unul singur și Ania vrea jos din brațe, să-l poată observa mai îndeaproape. Se apropie de obloanele căsuței și le închide grijuliu. Patrick le izbește puternic înapoi de perete, evitând la un centimetru năsucul păpădiei. Se uită sfidător spre puică, așteptând reacția. Ania țipă și apoi începe să râdă în hohote. Pentru prima dată de când ne aflăm aici, îl văd, în sfârșit, pe unul dintre frați râzând și el. E frumos tare când râde așa cu poftă. Cei doi piticuți repetă jocul, fiecare râzând de râsul celuilalt.

Mda, se pare că fii-mi îi plac băieţii răi! Râd şi eu odată cu ei.

Atras de zgomot, apare fratele cel mare și Patrick încheie brusc jocul, redevenind serios și așezându-se pe jos lângă acesta.

Păpădia vrea acum să mergem la tobogan. În timpul celor douăzeci de ture pe care le face Ania, băieții însoțiți de mama lor și de prietenele acesteia se pierd în zare.

Ne întoarcem în zona meselor unde bunica lui Miriam încearcă să o încalțe pe fetița care nu vrea sub niciun chip să poarte papuci. Mama ei lansează cuvinte în aer:

-Dacă nu vrei să plecăm o să te părăsesc aici și-mi voi lua altă fetiță!

Șmaf, primesc eu din plin un pumn în plex. Rămân perplexă și fără nicio reacție la cuvintele auzite. Mă dor și pe mine tare dar simt că aș duce o luptă inutilă.

Mama lui Miriam începe să o laude de zor pe Ania:

-Vai, dar ce fetiță frumoasă!!! Foarte frumoasă ești tu! Și ce rochiță drăguță ai pe tine!

Zâmbesc strâmb și evit contactul vizual. Nu voi face super complimente niciunei alte fetițe în afară de păpădie și mă simt înconfortabil când mămica alteia i le face Aniei.

-Miriaaaam, continuă mama acesteia, dacă nu vii acum să plecăm, o să o iau pe fetița asta frumoasă acasă în locul tău.

Apoi, aplecându-se spre Ania:

-Vrei să vii acasă cu noi?

Păpădia se sperie imediat și cu un nu-nu hotărât, fuge la mine în brațe.

O strâng tare la piept și-i spun imediat:

-Te iubește mami cel mai mult pe lumea asta și n-o să las pe nimeni niciodată să te ia de lângă mine!!

Mă îndepărtez cu puica în brațe și fără să salut sau să privesc înapoi.

Rămas liber, terenul de joacă, este exploatat acum din plin de păpădie.

Apare un băiețel mai mare, vreo 8-9 ani care împarte frățește un tobogan cu Ania și așteaptă răbdător ca puica să termine de admirat priveliștea din vârful toboganului și să alunece spre brațele mele întinse. O ajută apoi să urce scările și-mi zâmbește. Îi zâmbesc înapoi.

Când în sfârșit se plictisește păpădia, mă ia de mână și mă întreabă fericită:

-Pecăm?

-Da, iubire, hai să plecăm acasă la cățeluși!

Ania nu a vrut să mănânce pastele ei preferate, carbonara, pentru că tot ce se întâmpla în jur era nou și fascinant. Le-a mâncat în schimb acasă, mânjită toată pe mâini și pe față și împărțindu-le frățește cu patrupezii.

Am un sentiment de tristețe pe care nu vreau să-l explic aici dar care cu siguranță se deduce din rândurile de mai sus. E vorba despre mentalități greșite, care necesită un efort uriaș ca să fie schimbate și de copii triști. Aleg însă să alung acest sentiment și să spun că am avut o zi minunată! Aleg să-mi amintesc din această zi doar veselia păpădiei și un moment superb de conexiune, când un băiețel și o fetiță, de-o parte și de alta a unui perete, au râs împreună din tot sufletul!

Sursa foto: https://br.pinterest.com/

 

 

Bunica, pizzeria și doi băieței răi
Tagged on:                                             

Leave a Reply

Your email address will not be published.