Printr-o întâmplare fericită și norocoasă, în fiecare săptămână, un text scris de mine are șansa de a fi văzut de un număr mai mare de oameni. Mă simt onorată și mândră de aceste ocazii, dar, trebuie să recunosc că există și o anumită presiune pe care o pun asupra mea. Scrisul este o parte din mine pe care o dezgolesc voluntar, o parte din modul meu de a gândi, de a vedea lucrurile, de a înțelege viața, o parte din experiența mea de până acum.
E foarte ușor să scrii pentru tine sau pentru prieteni pentru că judecata voastră este blândă, tolerantă și plină de iubire. Ceilalți însă nu cunosc decât ceea ce le arăți tu prin câteva cuvinte care, câteodată, s-ar putea să nu fie tocmai suficiente, elocvente sau în acord cu credințele lor.
Pot trece câteva zile până să recitesc un text și uneori, a doua privire poate fi puțintel mai critică decât prima. Fie sesizez o exprimare mai greoaie, fie o ruptură în cursivitate, fie o fărâmă prea mică sau prea încețoșată din ceea ce simt cu adevărat. Încerc să mă protejez acordându-mi circumstanțe atenuante: o zi cu inspirație mai puțină, oboseală, probleme pe care nu am reușit să le las în urmă. Dar apoi îmi amintesc bucuria cu care scriu orice text din viața mea, pasiunea și dragul pe care le pun acolo și liniștea ia imediat locul zbuciumului.
Și totuși, de ce unde vine această presiune? Bineînțeles, dintr-o teamă ascunsă. Teama de a nu greși sau teama de a nu ști totul?
Mi se pare amuzantă percepția noastră că adulții au terminat treaba aia cu învățatul, care, toată lumea știe, le este destinată copiilor. Doar de aia merg ei la școală atâta amar de vreme. Odată ce ai terminat cu studiile, gata, nu mai ai ce învăța. Ba chiar te și enervezi atunci când ești contrazis sau când ți se explică ceva: Heeei, nu mai sunt copil! Știu eu mai bine!
Cum ai putea vreodată cunoaște lumea asta toată? Câte milioane de vieți ar trebui să trăiești, fără să uiți nimic? Cum ai putea să știi vreodată cum vede celălalt soarele pe cer sau ce culoare au copacii lui? Cum ai putea tu să simți vreodată durerea sau râsul lui? De unde știi ce experiențe l-au marcat și ce a învățat el până acum?
Da, autosuficiența adulților mi se pare amuzantă, întocmai ca aceea a unui copil îndărătnic care vrea o pauză de la a le face pe plac celor mari.
Textele mele sunt imperfecte, sunt o frântură aleatorie din mine. Poate fi una bună sau poate fi una îndărătnică. Textele mele pot fi pe placul tău sau nu, pot fi un adevăr dar unul simțit de o mână prea mică de oameni. Mie însă îmi place să le privesc ca pe o invitație la dialog. Fie unul în care tu mă înveți despre lumea ta, fie unul interior în care tu primești deschis bucuria mea de a scrie. Dar fără presiune și teamă, ne-am înțeles? Cu toții suntem aici pentru a învăța!
Sursa foto: www.scrippscollege.edu
