Aniei nu i se spune prea des nu. Doar în două situații: când e ceva periculos sau când vrea să lovească pe cineva.
Credem că prea multe negații înseamnă limitări, tăierea elanului, opriri bruște din interesul manifestat pentru lume. Încercăm să-i îndeplinim orice demers ne cere câtă vreme respectă cele două condiții. Chiar dacă suntem rupți de oboseală și nu avem chef să ne alergăm toți trei prin casă, chiar dacă ni se pare absurd să o lăsăm să-și pună căciula pe cap la somn când în casă sunt 22 de grade (și-o va da singură jos mai târziu), chiar dacă știm că băutul apei cu strecurătoarea va uda hainele și vor trebui schimbate, chiar dacă știm că nu poate încă să-și încheie nasturii singură la geaca de blugi și foarte probabil se va înfuria din această cauză. Este viața ei și o încurajăm să testeze, să experimenteze, să încerce, să-și ia singură deciziile, cu atât mai mult cu cât consecințele acestora vor fi simțite, nu auzite de la alții.
Nu suport când aud ”nu-i voie”. Nu am folosit niciodată aceste vorbe la adresa ei și mă zgârie pe creier când aud că le folosesc alții. Folosim un nu simplu și răspicat atunci când situația o cere (sau un oprește-te, coboară, etc.), urmat de explicația acelui nu (te poți curenta, poți să te opărești, poate cădea dulapul pe tine). Pentru a minimaliza pericolul și riscul apariției unui nu nedorit, am securizat în casă toate sertarele și dulapurile cu conținut periculos, am mascat prizele și am fixat dulapurile în perete sau le-am stabilizat temeinic. Ania poate astfel zburda liberă prin casă fără să simtă amenințarea unui nu asupra ei.
Sunt și situații care țin de respectul pentru alte persoane.
-Acum mănânc și când voi termina vin să ne jucăm împreună cu mingea.
Nu-i convin, se supără la început dar învață ușor să le accepte și când mă vede mâncând, se întoarce în camera ei și așteaptă să termin.
Fiind încă micuță, explicațiile prea lungi sau prea elaborate nu-și au rostul pentru că nu le înțelege. Reușim doar să o plictisim.
Reacția Aniei când aude un nu este foarte simpatică. Lasă capul în jos, își pune mânuțele la ochișori și se preface că plânge încetișor. Invariabil, oricine i-ar spune nu. Vine apoi la mine (de regulă) să o îmbrățișez și să o consolez. Nu cedăm în fața acestui mic șantaj dar o asigurăm de toată susținerea și afecțiunea noastră cât timp experimentează acest sentiment neplăcut.
Din fericire, încă mai funcționează distragerea atenției păpădiei, așa că de multe ori o activitate extrem de interesantă este pe cale să înceapă.
De ceva vreme, Ania a început să-și manifeste independența față de noi. Cum poate face asta mai bine decât opunându-se, individualizându-se, separându-se și punând pe tavă celebrul și incontestabilul: Nu.
-Pui, hai să-ți dau bluza pe tine că e cam răcoare afară.
-Nu!
-Vrei mai bine să guști pisicuța care nu e plină de noroi?
-Nu!
-Vrei să mănânci?
-Nu!
De multe ori e un nu nejustificat, doar pus pe tapet ca afiș, subliniat și îngroșat: e timpul să vă contest.
-Păpădie, uite ce soare e afară! Vrei să ieșim în curte?
-Nu!
-Bine! Vrei atunci să stăm în casă?
-Nu!
-Vrei să plecăm undeva?
-NU-NU! cu o scuturare energică din cap.
Îi respect fiecare nu în parte, chiar dacă eu suspectez că ar vrea să fie de fapt un da. La fel cum și ea ne respectă nu-urile noastre. Chiar dacă uneori mi-e greu (acum câteva zile nu a vrut să mănânce toată ziua nimic în afară de fructele de dimineață și lăpticul de seară; poate nu o fi fost o zi cu foame, dar asta nu m-a împiedicat să mă îngrijorez).
Acum câteva zile a venit în vizită un prieten, posesor la rândul lui, al unui băiețel frumușel, cu părul cârlionțat, în vârstă de trei ani. Ania l-a simpatizat imediat, așa cum face cu oricine care se așează pe covor lângă ea și începe să se joace cu jucăriile ei.
La un moment dat, fii-mea a început să alerge prin casă. Eu și soțu’ am continuat liniștiți conversația cu prietenul regăsit. Ia-l însă de unde nu-i pe acesta care alerga de zor după fetiț.
-Se joacă! zic eu zâmbind cu drag.
După vreo 7 ture, ne întreabă prietenul cu limba scoasă de un cot:
-Voi o lăsați să alerge așa nesupravegheată?
Mă uit la soțu’, se uită la mine, și înțelegem brusc elanul lui spontan.
-Păi avem casa securizată, nu are ce să i se întâmple, zice soțu’ derutat.
-Poate să cadă și să se lovească, nu se lasă prietenul responsabil.
-Poate cădea și cu tine pe urmele ei, încerc să-l conving și eu.
-Dar știi că s-a urcat pe wc???
-Da, râd eu, face asta când vrea să arunce diverse în coșul de gunoi la care nu ajunge din cauza coșului de rufe.
-Păi și dacă pica și se lovea cu capul de gresie? insistă tăticul grijuliu.
-Ar fi fost foarte supărător, la fel cum ar fi dacă ar cădea pe astfalt când se când se cațără pe măsuța ei din curte. Nu putem preveni totul, nu putem fi în permanență lângă ea, copiii mai cad, se mai lovesc dar și învață multe din asta.
Cu o privire oripilată, prietenul nostru a abandonat discuția cu un:
-Sunteți inconștienți!
Mai târziu, când păpădia a decis să-i demonstreze cum, stând în picioare pe marginea canapelei, poate sări în fundic și-apoi direct pe covor, prietenul nostru a scăpat un nuuu prelung.
Ania a pus imediat botic și a venit la mine în brațe.
-Nu e obișnuită să i se spună nu prea des, îi explică Florin atitudinea puicii.
-Voi sunteți nebuni! Știți că nu e bine?
Zâmbesc amabil și-i răspund:
-I se spune nu în situații periculoase dar în general evităm acest cuvânt.
Și-a dat ochii peste cap și-a suspinat exasperat.
Eu îl înțeleg foarte bine. Și eu am avut tendințe de supra protecție. Mi-era teamă să nu pățească ceva rău ce eu aș fi putut preîntâmpina, însă m-a ajutat Flori, care a avut de la început mult mai multă încredere în Ania, a fost mult mai relaxat și m-a învățat astfel să mă destind și eu în preajma ei.
Prietenul nostru și-a avut odorul după multe încercări și suferințe, care și-au pus amprenta asupra lui. Sunt sigură că într-o căsuță veselă, un băiețel cu părul cârlionțat, aleargă fericit știind că tăticul lui este mereu acolo lângă el.
Sursa foto: http://healthymindscanada.ca, https://www.dreamstime.com, https://www.google.ro, https://www.shutterstock.com
