Ne e frică de plânsul copiilor noștri pentru că plânsul înseamnă suferință. Cel mai greu lucru pe care îl poți simți este când îți vezi copilul plângând și știi că nu poți să-i iei durerea aceea.
Nu ne lăsăm bebelușii să plângă pentru că vrem să-i vedem mereu fericiți și zâmbitori.
Ne auzim adesea spunându-le copiilor:
-Hai, te rog eu, nu mai plânge!
ca și cum, astfel, în absența plânsului, problema s-ar rezolva ca prin minune.
Ne străduim să îndeplinim orice dorință a odorului, oricât de irealizabilă ar putea părea, pentru că nu vrem să-i auzim plângând.
Un copil care plânge în public ne va face să ne simțim părinți răi și abuzatori, judecați de ceilalți și eșuați în cariera noastră de părinți.
În realitate, treaba nu stă chiar așa.
Plânsul copiilor este un lucru extrem de natural și important pentru dezvoltarea lor emoțională.
Bebelușii nu pot să vorbească și atunci cea mai la îndemână cale de comunicare este plânsul. Îți spune când îi e foame, când îi e sete, când se plictisește, când îi e dor de tine, când s-a speriat de un zgomot, totul prin plâns. Este dreptul lui să plângă și să fie înțeles. Luându-i acest drept, este ca și cum cineva ți-ar interzice ție să mai vorbești, să-ți spui oful sau să-ți strigi enervarea. Acumulează frustrări care vor deveni balauri de neoprit atunci când prea plinul devine prea mult.
Plânsul este eliberator. Alungă trăirile negative și lasă în urma lui un cer senin și luminos.
Spunându-i copilului tău mai măricel să nu plângă atunci când simte să facă asta este ca și cum ți-ar cere cineva să nu mai iubești acel om. Nu e o cerere care să poată fi impusă. E un abuz prin care îi soliciți copilului să-și nege trăirile. Îi transmiți că plânsul e rău și că tristețea sau supărarea nu trebuie trăite.
Adevărata vindecare este prin acceptarea trăirilor, bune sau rele, prin identificarea și integrarea lor corectă, prin manifestarea adecvată a acestora (e în regulă să plângi dacă ești trist).
Sunt părinți pe care, însă, plânsul copilului îi irită și-atunci, într-un război stupid și nesolicitat, se înarmează cu:
-Plângi până nu mai poți, să vedem dacă îmi pasă!
sau
-Plânsul tău mă enervează, du-te în camera ta și plângi acolo cât vrei!
Plânsul neconsolat al copilului e la fel de rău cu a nu-l lăsa să plângă deloc. Puiul se va simți abandonat, neiubit, neînțeles, neacceptat și toate aceste trăiri se vor adăuga suferinței inițiale care a provocat plânsul.
Copiii au nevoie să plângă. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să le acordăm acest drept dar să îi asigurăm în permanență de iubirea și susținerea noastră, să empatizăm, să le comunicăm că înțelegem ceea ce simt și să le verbalizăm, să le explicăm prin cuvinte ce se întâmplă cu ei, să identificăm în locul lor emoțiile pe care le trăiesc:
-Ooof, da! Ești supărată acum. Și eu aș fi tristă dacă nu mi-aș mai găsi ursulețul. Cu siguranță mi-ar fi dor de el. E foarte bine că plângi, dacă asta simți să faci acum. Așa fac oamenii când sunt triști, plâng. Crezi că o îmbrățișare te-ar putea face să te simți mai bine? Eu sunt aici pentru tine și te iubesc mult!
Apropierea fizică este foarte importantă. Chiar dacă puiul vă respinge, rămâneți în proximitate și spuneți-i:
-Nu pot să te las să plângi singur. Eu voi sta aici, mai la distanță puțin de tine dar suficient de aproape dacă vei vrea să ne îmbrățișăm.
Lăsați copiii să plângă dar niciodată nu-i lăsați să plângă singuri și neconsolați. Au nevoie de voi, chiar dacă nu vor recunoaște asta imediat.
Sursa foto: http://3loomi.4ulike.com/
