Unul din stresurile mele cele mai mari în privința Aniei este alimentația. Am mai spus asta aici și aici. Am făcut multe greșeli (din păcate, conștiente) doar pentru a mă asigura că mănâncă fetițul cum trebuie. Da, știu e o problemă a mea de care ar trebui să mă ocup.
Până acum, mâncarea pe care i-o ofeream păpădiei la mesele principale (cele trei) era echilibrată. Zilnic mânca fructe și legume preparate la abur, carne fiartă de pui, vită, curcan sau pește, lactate și cereale, fără sare și fără zahăr, pasate sub formă de piureuri. Să mănânce îi dădeam eu pentru că așa ne obișnuisem de când era micuță și așa îmi era satisfăcută obsesia mea de control. Între mese însă ciugulea singurică ce găsea prin frigider, fără restricții. Nu pot spune că mănâncă, mai degrabă degustă, excepție făcând pastele. Carnea în continuare nu o înghite, doar o mestecă și o scuipă.
De vreo săptămână însă refuză să mai mânânce mâncarea ei așa că eu am intrat într-o totală nebunie temporară (sper) și gătesc vreo șapte feluri de mâncare zilnic, doar-doar o mânca fetițul ceva de-acolo. Fără succes însă. Gustă, scuipă cu un bleah elocvent și pleacă la joacă, lăsându-mă suspinând în urma ei.
Așa că i-am făcut spaghete bolognese, care știu sigur că îi plac. O oală mare de ele. Am pasat morcovul, țelina și ceapa în bucățele atât de mărunte încât ai nevoie de o lupă să le distingi. Carnea tocată am mărunți-o și mai tare în tigaie, nu cumva să se lipească în mici grămăjoare. Toate astea pentru că fetițul mănâncă pastele goale, fără orice firimitură de sos.
O așez în scaunul ei unde are vedere bună asupra încăperii, îi dau farfuria cu paste și furculița ei, îi pornesc desenele (da, știu, groaznic), mă așez pe scaun lângă ea și răsfoiesc o carte de bucate, trăgând din când în când câte-o privire spre păpădie.
Își alege cu grijă câte-o spaghetă pe care o scutură viguros de sos și o îndeasă în guriță. Uneori. Alteori o trage mărunțel în gură exact ca în Doamna și vagabondul. Câteodată, după ce analizează cu atenție o spaghetă, decide că e stricată și o zvârle prin bucătărie. Sau, are într-un colț de guriță o spaghetă în timp ce, cu celălalt colț, scuipă o firimitură minusculă de cărniță ce reușise să se strecoare neinvitată și pe neobservate. Ori ronțăie o spaghetă până dă de o fărâmă de sos și secționează partea intoxicată lăsând-o să cadă liberă pe masă.
E fascinantă și mă amuză teribil! Și-mi place de noi două așa, cum creștem împreună, ea decide singură când vrea să-nceapă să mănânce mâncare de oameni mari, eu stau relaxată cu o carte în mână, privind-o. Mă rog, relaxată nu e termenul corect. Dar, hei, orice început e greu!
Sursa foto: http://curiouschef.com
