Avem tendința să o lăudăm pe păpădie atunci când își satisface necesitățile fiziologice, adicătelea când face pișu-caca. Din punct de vedere psihologic, e o tâmpenie asta, știu, dar hei, suntem părinți deci condamnați să facem tâmpenii de parcă menirea noastră ar fi să ne chinuim să stricăm copilul. Laudele presupun aprecierea unui efort susținut, sunt și recompense deci induc ideea de dresaj și chiar nu își au locul acolo unde toată lumea reușește să facă acel lucru ce ține de fiziologia umană.

Pentru că nu am vorbit niciodată de scaunul păpădiei (și ce fel de mămică aș fi eu dacă nu aș face-o), voi spune acum (sper să nu mă certe fii-mea când o fi mai mare că am scris despre asta) că, la fel ca toți oamenii, Ania face uneori mai mult caca, alteori mai puțin. 

Am făcut greșeala să fac această apreciere într-o seară când puica a produs o cantitate mai măricică.

A doua zi dimineața, încercam să trec și eu prin același proces descris mai sus. În liniște, cu telefonul în mână, bineînțeles. Mă trezesc cu o ușă trântită în cap și un glas cristalin de fetiț în urechi:

-Ce faci aicea, mami?

-Uite, încerc să fac un caca!

-Foarte bine, mami! Bravo! Să faci și tu caca mult-mult ca la Ania, da?

Păi nu mă străduiesc eu acum mai mult?! Cine știe, dacă reușesc, poate primesc și o mângâiere pe cap și o bombonică aromată după!

Sursa foto: weatheranchormama.com

 

 

Necesități fiziologice recompensate de păpădie
Tagged on:                         

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *