
Când e vorba de organizare, eu sunt genul de heirupistă. Când mă apuc de o treabă, trebuie să o duc până la capăt, chiar dacă asta presupune un efort mai mare și mai susținut din partea mea, că altfel simt că o iau razna și îmi stă pe cap acea treabă neterminată ca o muscă bâzâitoare ce nu-mi dă pace.
Soră-mea e genul care lucrează în pași mici, pe mai multe fronturi deodată. Lucrează la ceva mai complicat, apoi se ”relaxează” cu ceva mai ușor și continuă cu o muncă medie.
Fiecare a învățat, probabil, ce funcționează pentru el și cum e mai bine să abordeze problemele.
În plus, eu îmi planific mai întâi treburile mai grele, ca să știu că am terminat cu ele și că ziua mea devine de-acum mai ușoară și mai senină. Imaginea viitorului apropiat mă motivează să mă concentrez mai bine și mă bazez pe faptul că puterea mea de muncă este mai importantă înainte să fiu deja prea obosită să mă concentrez.
Din acest motiv, prefer ca activitatea hard a zilei mele să o poziționez dimineața, lăsându-mi astfel după-amiezele pentru relaxare și timp cu fetițul.
Ba chiar duc acest principiu mai departe și-mi setez corpul ca să se poată adapta cu nevoile mele psihice.
De ceva vreme, de când s-a mai încălzit afară, păpădia, ocupată cu câte-n lună și în stele, a început să lenevească mai mult dimineața în pat, ceea ce mă limitează pe mine în a-mi începe ziua așa cum am fost obișnuită chiar de fetițul în cauză.
Așa că, atunci când Ania adoarme liniștită seara lângă noi, în loc să-mi pornesc laptopul cum făceam odinioară, acum prefer să adorm mai devreme ca să fiu convinsă că prind vreo două ore de muncă înainte să se trezească fetițul. Astfel, când se trezește păpădia, în loc de o mămică stresată și ocupată, găsește una relaxată, veselă și dornică de joacă. E o situație de win-win.
Această nouă abordare a mea o fi și din cauză că și cantitatea de muncă pe care o am de la începutul anului încoace a crescut considerabil și nu-mi mai ajunge ziua să termin tot ce am de făcut, dar este și un fix de-al meu pe care-l conștientizez și tolerez considerabil.
Când îmi amintesc acum orele la care mă trezeam în facultate, îmi vine să râd. Pierdeam mai bine de jumătate de zi de muncă. Dar și orele la care mă culcam sunt, recunosc, de-a dreptul hilare acum. Partea și mai amuzantă este că dacă îmi spunea cineva atunci că mă voi trezi la 6 dimineața, de bună voie, veselă, fericită și plină de energie, i-aș fi spus că habar nu are ce vorbește. Life can be funny like this, sometimes!
Sursa foto: www.consumerhealthdigest.com