Nu am fost niciodată foarte ataşată de insecte. A fost o relaţie de toleranţă dar indiferenţă între noi. Nu voi face o crescătorie de insecte la mine acasă dar nici nu voi fugi cu papucul după ele prin curte.
Pe Ania o fascinează. Poate pentru că sunt mici şi la îndemână, poate pentru că le poate studia în voie, poate pentru că sunt diferite, mereu se entuziasmează când vede vreuna (fie că e păianjen, furnică, albină, buburuză, ţânţar, muscă, fluture, gândac sau vreo insectă fără nume cunoscut de noi). În avântul ei de a le cerceta, uneori le striveşte din greşeală. Atunci îi explic că a murit şi-i arăt cum trebuie să interacţionăm cu grijă cu ele.
Mulţi părinţi fug de explicaţii prea amănunţite despre moarte sau chiar încearcă să o evite total, introducând metafore menite să transforme acest proces într-unul plăcut: s-a dus într-un loc frumos, a plecat într-o călătorie, e la o fermă îndepărtată. Fac asta ca să-şi protejeze copiii şi probabil, pentru că ei înşişi experimentează o teamă de moarte. Angoasele copiilor însă apar tocmai din cauza acestei lipse de informaţii care crează mister şi lasă în urmă mult mai multe întrebări.
Moartea este un proces extrem de complex, care va fi asimilat gradual şi care nu poate fi înţeles cu adevărat de copii până prin jurul vârstei de 7 ani. Când întreabă din curiozitate despre moarte şi li se răspunde sincer, ei vor trăi această experienţă natural, fără pic de anxietate. Atunci când se joacă de-a împuşcăturile şi unul dintre ei mimează că a murit, nu înţeleg exact ce înseamnă asta. Pentru ei e un joc pe care l-au văzut la televizor. Tocmai pentru că este un proces atât de complex şi greu de înţeles, el ar trebui explicat de timpuriu, atunci când copiii sunt curioşi şi întreabă sau când experimentează decesul cuiva.
Nu poţi înţelege viaţa dacă nu accepţi moartea. Nu poţi trăi fără să mori. Orice fiinţă vie va muri la un moment dat. O poți evita ca discuție dar asta nu înseamnă că ea dispare. Moartea este deci un proces natural. Nimeni nu ştie când va muri. O poţi face când eşti foarte bătrân sau o poţi face mult mai devreme, într-un accident. Fiecare moare atunci când a terminat de trăit. Nimeni nu ştie exact ce se întâmplă dincolo de moarte dar ştim că cei care părăsesc viaţa continuă să trăiască în inimile celor care i-au iubit. Important este să ne bucurăm de acum, de astăzi, să fim fericiţi şi să înlăturăm angoasele a ceva ce nu poate fi schimbat.
Moartea animalelor este diferită de cea a oamenilor. Animalele nu au grai şi nu au trecut. Ele nu au descendenţi care pot să-şi amintească de viaţa lor, aşa cum copiii îşi amintesc de viaţa părinţilor lor.
Copiii însă trăiesc altfel despărţirea. Pentru ei, un animal de companie sau chiar o jucărie stricată va fi însufleţită, vie. De aceea trebuie respectat ritualul de doliu când aşa ceva se întâmplă. Să iei în derâdere ataşamentul lor pentru un obiect este ca şi cum ţi-ar fi luată ţie în derâdere moartea cuiva drag. Poate vor vrea să urmeze ritualul înmormântării pentru un rest de jucărie sau un peştişor decedat şi ar trebui să-i respecţi acest drept. Va fi o ocazie bună să înţeleagă acest proces şi să cunoască mai bine viaţa.
Atunci când moare cineva din familie copilul va şti întotdeauna. Va vedea feţele triste, lacrimile, va simţi durerea. Netraducându-i această experienţă vei reuşi să-i sporeşti teama şi anxietatea.
Mie nu mi-a fost niciodată teamă de moarte până nu am avut-o pe Ania. Atunci am început să experimentez primele temeri. Cine ar putea avea mai mare grijă de păpădie decât mine? Cine ar putea-o iubi mai mult? E firesc şi cred că toţi părinţii simt asta.
Poate părea un subiect macabru de dezbătut dar face parte din viaţa noastră. Ultima noastră experienţă de viaţă. Cu cât vom fi mai deschişi în abordarea ei, cu atât va deveni mai puţin înfricoşătoare iar viaţa noastră va fi mai luminoasă. So, live long and prosper!
Sursa foto: http://www.basicknowledge101.com
