Am văzut Melancholia când a apărut, în 2011. Nu pot să zic că seamănă cu vreun alt film pe care l-am văzut vreodată. Mi-a lăsat o stare pe care mi-o amintesc şi-o simt şi-acum. Noaptea trecută am visat starea aceea şi astăzi am revăzut filmul. Magnific, exact cum îmi aminteam.

Lars Von Trier face cu filmele ce Pascal Bruckner face cu cărţile: ambii găsesc ecouri până şi în cele mai adânci şi ascunse fibre ale fiinţei mele.

Fie că e pozitiv ori negativ, impactul pe care Von Trier îl transmite este extrem de puternic. E un sick puppy, un geniu copleşitor, un nebun atât de firesc şi de cursiv, un magician care-ţi aşează o pereche de ochelari la ochi şi-ţi deschide în faţă un spectacol cinematografic de multe ori macabru dar întotdeauna desăvârşit, fascinant, magnific, un drog care-ţi taie respiraţia, te face să tânjeşti mereu după el şi-ţi rupe orice alt gând ai putea avea.

Fie că e Dogville (filmul meu preferat din toate timpurile), Melancholia, Nymphomaniac I şi II, Anticristul, Manderlay, Dancer in the dark, Breaking the waves, Europa sau The element of crime, Lars Von Trier reuşeşte să te ţină captivat şi să-ţi ofere trăiri cum puţini reuşesc să facă.

E greu de spus despre ce e vorba în Melancholia. Poate fi despre o nuntă, despre relaţii, despre familii disfuncţionale, despre depresie sau despre sfârşitul lumii într-o abordare total ne-hollywoodiană. Pentru mine, Melancholia este despre o stare pe care, chiar dacă nu ai experimentat-o, Von Trier ţi-o decodează fantastic de vie şi de prezentă.

Personajele sunt sublim realizate, perfect umane, veridice, reale. Trebuie să recunosc şi meritele actorilor: Kirsten Dunst (care face o treabă a naibii de bună şi care a fost recompensată pentru acest rol cu premiul de la Cannes), Charlotte Gainsbourg, Charlotte Rampling, Kiefer Sutherland. Sublimi!

Preludiul filmului este realizat cu ajutorul unor imagini impresionante ce se înşiruie pe fundalul sonor al lui Wagner cu Tristan şi Isolda şi care dezvăluie puţin din esenţa ce va urma.

Una dintre temele preferate ale lui Von Trier revine şi în Melancholia, suferinţa femeii. Dar, de această dată nu este legată de abuzurile bărbaţilor, care, în acest film sunt portretizaţi ca fiind slabi, incapabili, laşi, inofensivi. Cele trei femei, interpretate excelent de actriţele amintite mai sus, ilustrează superb cinismul, anxietatea şi depresia.

Arunci o privire gratuită, obiectivă şi magistral realizată în miezul depresiei, o boală cruntă şi foarte ades neînţeleasă. Aş putea spune că întreg filmul este despre depresie, văzută direct sau printr-o metaforă spectaculoasă dar Melancholia este mult mai mult de-atât.

Finalul filmului este realizat prin bumul suprem, apocalipsa, sfârşitul a tot. De această dată însă nu vezi nicio urmă a tot ce incită în filmele senzaţionale despre dezastre. Nu e panica şi haosul general, ci doar durere sub diferite forme.

Melancholia e un film pe care-l recomand puternic celor care vor să simtă mult. Nu e pentru toate gusturile, e destul de greu de înghiţit de unii, dar dacă vă incită ceva din cele scrise mai sus, pregătiţi-vă pentru un spectacol magnific.

Mult prea puţin premiat pentru valoarea pe care o are în sufletul meu, Von Trier aduce un zâmbet în plus asupra Danemarcei.

Sursa foto: http://www.melancholiathemovie.com

 

 

Melancholia lui Lars Von Trier
Tagged on:                             

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *