Fetița mea s-a lovit la picior și are o rană destul de serioasă. Plânge în brațele mele tot plânsul pe care îl are. Merge șchiopătând, cerându-mi să o țin de mânuță. Apoi, în fiecare dimineață mă cheamă să ne bucurăm împreună de cât de micuță devine rana ei, pe zi ce trece, până când aceasta dispare de tot.
De pretutindeni, aud mereu aceleași cuvinte: mă simt neputincios în fața a tot ce se întâmplă în această țară, în fața funcționarei care urlă la mine pentru că nu am dosar cu șină, a justiției corupte, a gunoaielor de pe străzi, a învățământului învechit, a guvernului care taie și spânzură de capul lui, fără să-i pese de noi, ăștia amărâții. Nu cred că se va schimba vreodată ceva!
Ăi mai înțelepți din lumea aceasta, fie că e vorba de guru budiști, de cercetători în științele sociale ori de oameni înălțați, ne tot oferă o soluție la care însă rămânem surzi: cică evoluția individului și implicit, a societății, ar consta în îmbogățirea vieților noastre prin compasiune, empatie, generozitate, bunătate, toleranță, față de noi înșine și față de cei din jur. Cică dacă am fi mai receptivi la durerea ce ne înconjoară, dacă ne-am da timp s-o observăm, s-o acceptăm și să încercăm s-o oblojim, dacă i-am ține de mână pe cei care șchioapătă, rănile s-ar vindeca într-un final și lumea ar deveni un loc mai bun.
Deci, cum ar veni, să fiu eu schimbarea pe care vreau să o văd în lume. Parcă am mai citit asta pe o rețea de socializare.
Dar aici intervin niște probleme:
1.Degeaba mă schimb eu dacă cei din jur rămân la fel și va trebui să mă confrunt cu ei zilnic. Așa funcționează societatea noastră. Nu mă voi putea adapta la realitate.
2.De ce să fiu eu singurul diferit și să fiu considerat nebun?
3. Voi fi luat de fraier, voi fi vulnerabil și slab în ochii lor.
4.Cu o singură floare nu se face primăvară.
Sau poate încerci o schimbare în percepțiile tale dar constați că aceasta este dificilă, se luptă cu generații întregi care au fost înaintea ta, cu o mentalitate de fier, cu reflexe pe care ți le-ai consolidat în toți anii tăi de formare, cu dezamăgirea constantă a tot ce încă se întâmplă în jurul tău. Și ajungi să te întrebi atunci pentru ce să duci această luptă aprigă, dacă nu simți nimic schimbat, dacă greul îl duci doar tu. Simți că te lupți în zadar, cu morile de vânt.
Dacă de un motiv puternic ai nevoie, îți ofer eu unul: poate că nu vei reuși să schimbi societatea peste noapte dar măcar vei știi că tu nu faci parte din problemă, că, de acum, evoluția are cu un om mai puțin pentru care să-și facă griji. Mi s-ar părea nițeluș absurd și bizar să afirmi că tu, devenind un om mai bun, a fost o luptă dusă în zadar.
Și dacă nici asta nu te convinge, își ofer argumentul suprem: fă-o pentru copilul care se sprijină de tine și pentru care TU reprezinți întreaga lume! Cum ți-ai dori să-și vadă lumea lui?
Sursa foto: pixabay.com
