Partea mea preferată din zi e dimineața când ne trezim. Ania e foarte veselă și plină de energie, aleargă prin apartament de la unul la altul, îmbrățișându-și jucăriile. Mai ciupește câte ceva din ce pregătește tati de mâncare, mai joacă un fotbal cu Lili sau vine la mine să o țin puțin în brațe.
Micuța noastră căsuță de vacanță prinde viață și culoare. Dar eu sunt atrasă acum de ce se petrece afară.
Deschid larg geamurile și mă întâmpină un aer răcoros cu miros pregnant de mare, de scoici, de sare, de pești, de nisip ud și de alge.
Soarele portocaliu și foarte luminos pentru semi-întunericul de-afară creează unde de sclipiri pe marea liniștită.
Câte-un val plictisit se sparge spumos la mal, stropind zgomotos țărmul plin de alge.
Doi cățeluși se aleargă jucăuș printre rulotele din fața pensiunii.
Plaja însă e pustie și tăcută. Niciun suflet de om în această dimineață, niciun zgomot de motor vâjâind prin dimineață, angajații de la terasa de lângă noi încă dorm încălziți în așternuturi, nicio altă lumină decât cea a cerului. Sunt doar eu cu gândurile mele netulburate. Plaja îmi aparține și totuși nu vreau să fac nimic cu ea, doar să stau și să o privesc.
Mi-e teamă de imensitatea mării. Mă imaginez singură în mijlocul ei, cu sute de metri de apă întunecată sub mine, înconjurată de o liniște totală și apăsătoare. E teama comună de necunoscut. Nu e cale de a scăpa de-acolo dar cumva, nici nu-mi doresc. Această imagine mă fascinează teribil. Teama amestecată cu atracția irezistibilă îmi oferă un refugiu al simțirii puternice. Un fel de barieră pentru frică pe care sunt tentată în permanență să o trec, dintr-o curiozitate morbidă de a vedea ce este dincolo de limitele mele.
Iubesc să privesc zbuciumul mării în furtună cu valuri imense care se sparg furios. Sentimentul de siguranță oferit de rolul de spectator neimplicat în tumult dar care are loc în primul rând la dezlănțuirea acestei puternice forțe a naturii.
Deodată se aude un cântecel vesel de copii și apare Ania care vrea să îmi arate un video pe youtube cu un cățeluș care și-a pierdut nasul. O iau în brațe și las în urmă marea cu toate misterele ei. Plecăm împreună în căutarea nasului dispărut prin dulapuri, pe sub pături, în frigider, în sacoșa pentru plajă și în sacul cu jucării. Trecem pe lângă fereastra deschisă și Ania mă oprește să mai privim o clipă marea.
Da, e frumoasă tare! Cred că mi-ar plăcea mult să o vedem și iarna. Ăsta ar putea fi un obiectiv pentru viitor: să cunoaștem marea dincolo de imaginea pe care ne-o arată vara, îmbrăcată în bărcuțe colorate și brațe înotând prin ea, o mare dezgolită de oameni și îmbrățișată de frig.
