Pe bune acum, ce-i cu toate inimioarele astea care zboară ca nebunele, strigate și haotic, peste tot în jurul nostru?
Și vreau să fie clar că nu mă exclud din această categorie care aruncă în stânga și-n dreapta cu inimioare, diminutive, adoruri, priviri duioase și gene clipite gingaș și în reluare. Ca de exemplu, păpădia știe mai degrabă termenul de picioruț decât acela de picior, burtica va fi cea gâdilată și degețelul cel la care s-a lovit. E extrem de drăgălașă (poftim, iar am comis-o) și mi-e greu s-o privesc ca pe o ființă ce mi-e egală, cu picioare, burtă și degete. Trebuie cumva s-o pun mai presus de mine, trebuie să fie mai minunată și mai extraordinară decât mine, și am impresia că diminutivând-o, o plasez în locul care i se cuvine.
Problema este că această percepție e falsă. În sufletul meu, Ania va fi mereu cea mai iubită ființă de pe pământ, cu sau fără alinturi și cuvinte drăgălașe. Toate inimioarele astea mult prea expuse nu fac decât să construiască un filtru, o fațadă pentru sentimentele care există în noi, de multe ori, tulburând mesajul care ar trebui să iasă clar și real dinlăuntrul nostru. E ca o poezie pe care o repeți la nesfârșit , temându-te ca nu cumva să pierzi atenția celui din fața ta, ceea ce, la un moment dat, devine un automatism și îneacă orice altceva ai putea să transmiți.
Cei mai dubioși însă mi se par bărbații care emană putere, fie prin fizicul impozant, fie prin determinarea psihicului și care, după o reușită, își împletesc degetele ca să formeze o inimioară spre persoana iubită. Discrepanța între tărie și sensibilitate, îmi dă senzația de rutină, de prăfuit. Și ca să nu fiu înțeleasă greșit, militez pentru exprimarea emoțională a bărbaților. Însă prefer oricând un bărbat, oricât de puternic ar fi el, care să plângă cu tot sufletul pentru că a fost rănit, care să implore iertare atunci când a greșit, care să dea cu pumnul în perete atunci când frustrarea îi depășește echilibrul, care să danseze în mijlocul străzii cu iubita lui, sub ochii amuzați ai trecătorilor, pentru că asta simte să facă în acel moment.
Dar această manie a inimioarelor mi se pare că a depășit bariera veritabilului și ne ține prinși într-o piesă de teatru ce are ca singur rezultat să ne țină în frâu exprimarea trăirilor. Așa că hai să reîncepem să fim curajoși! Jos inimioarele și sus cu explorarea mai profundă a sufletului! Altfel, cine știe, cât de curând, ne vom trezi că aclamăm un plămânuț menit să exprime în locul nostru nevoia de aer și libertate!
Sursa foto: http://www.f-covers.com
