Ne dorim copii puternici, care să reușească în viață tot ce noi nu am putut obține. Vrem copii care să nu se lase doborâți, frânți, umiliți ci să aibă încredere în ei, să fie ambițioși, să-și susțină părerile cu tărie și să ceară să fie respectați.
În același timp vrem să avem copii cuminți, ascultători, care să nu ne iasă din cuvânt și care să înțeleagă că le vrem doar binele și că știm noi mai mult decât ei cum putem face asta.
Aceste două dorințe nu pot fi realizate simultan. Copiii învață din ce văd, din ce simt ei, nu din ceea ce le spui tu. Degeaba insiști să nu mai fie timid cu străinii, să răspundă la întrebări, să aibă inițiativă, dacă acasă, când îți cere să facă un castel din semințe de mac pe covor, tu îl cenzurezi și-i spui că e o idee idioată și că habar nu are ce înseamnă să culegi firicele de mac din covorul vostru des, dacă atunci când e ”obraznic” îl pui repede la punct ca să nu ți se urce în cap și să știe respectul de părinți. Așa cum îl tratezi tu, va învăța să aștepte să fie tratat și de ceilalți. Nu învață despre viață din ceea ce îi spui ci din ceea ce îi arăți. Nu poți avea pretenția să ceară o mărire cuvenită de salariu când va fi adult dacă în copilărie tu i-ai anulat constat dorințele.
Creștem, așadar, nu copilul cuminte și ascultător ci adultul inhibat și nesigur pe el.
Când copilul nu vrea să mănânce pentru că vrea afară, îi explici că e mult mai important să mănânce acum pentru că asta îl va ajuta să crească, să fie sănătos și să poată sta afară apoi cât dorește. El se uită încruntat la tine și bate din picior a revoltă. Simți cum te cuprinde furia. De ce nu te respectă? De ce nu ascultă ce îi spui tu, mama lui care îi vrea binele? De ce nu vrea să înțeleagă boțul ăsta de om că eu sunt mai mare, că am experiență de viață și că va vedea, într-un final, că eu am dreptate? Pentru că nu poate. Copiii trăiesc în prezent, aici și acum și nu pot percepe viitorul așa cum o facem noi. Ce îi ceri tu nu are sens. Nu-l interesează ce va fi peste 20 de ani. El știe că acum, cel mai important lucru pentru el este să se joace cu prietenii lui afară. Dacă ar veni la tine un vizionar și ți-ar spune că peste 10 ani se va descoperi că dacă mergi la serviciu cu o mască de mazăre pe față vei avea mult mai mult succes în carieră, te vei conforma și vei pune mazărea la decongelat? Sau te vei opune, chiar dacă tu crezi că ar putea avea dreptate, pentru că ți se pare total fără sens ceea ce îți cere?
E extrem de greu uneori.
Ania are încă nevoie de prezența mea constantă. Iubesc să mă joc cu ea. Am iubit joaca și în copilărie și-mi place cu atât mai mult acum, când am un partener atât de minunat ca ea. De multe ori nu are nevoie de mine decât să fiu acolo lângă ea, să o admir și să privesc tot ce-mi arată ea fascinată. Ceea ce poate părea absurd când eu am atâta treabă de făcut dar stau acolo degeaba, pe post de spectator. Nu e absurd deloc ci e un foarte mare compliment. Are nevoie să știe că EU o găsesc interesantă, fascinantă și minunată.
Sunt momente când îmi pierd controlul, echilibrul și răbdarea. Când am trei feluri de mâncare pe aragaz, o oală cu apă fierbinte în mâini, o comandă de făcut online pentru scutecele pe care nu le-am găsit la magazin și mai am doar o jumătate de oră timp să fac asta, dacă vreau să-mi ajungă până mâine (vineri), când am de terminat un material de care este nevoie până la ora 17, atunci se găsește puica să mă tragă, tânguindu-se iritată, de pantaloni ca să mă joc cu ea De-a cuți. E picătura care umple paharul. Atunci simt cum furia mă invadează total și am nevoie să explodez. Sunt și eu una singură, nu le pot face pe toate deodată. De ce nu sunt înțeleasă? Dacă vărs din greșeală oala cu apă fierbinte pe ea? Ar trebui să înțeleagă pericolul. De ce are nevoie Ania de mine exact acum, doar mă joc toată ziua cu ea? Nu vede că am treburi mai importante și care nu suferă amânare de făcut, treburi de oameni mari? Păi, nu vede. Pentru ea nimic nu e mai important decât să se joace cu tine. Tu de ce nu simți la fel? De ce o abandonezi?
Sigur că e foarte ușor să urli, să țipi, să spui vorbe aspre, să te descarci (refuz să cred că vreun părinte vreodată va simți nevoia să lovească). Până la urmă te descurcai acceptabil până să apară odorul cu pretențiile ei. Ea e de vină și trebuie pedepsită pentru asta. Să simtă și ea ce simți și tu că doar suferința e mai ușoară trăită în doi, nu? Vrei să se retragă, să înțeleagă că vorbești serios, că e o chestiune de viață și de moarte, să te lase în pace până termini treaba.
Cum vei reacționa în această situație e mult mai important decât ți se pare ție pe moment. Pentru că vei crea un precedent, pentru că s-ar putea să tai răni care vor fi teribil de greu de vindecat, pentru că exact în acel moment tu îi spui ceva adultului de mai târziu. Ține doar de tine să alegi ce anume.
Când puiul vede fața prietenoasă și iubitoare a mamei transformată într-o mască de furie nu se gândește că e un incident izolat, că nu e vina ei că mami e stresată, că mami o iubește în continuare la fel de mult. Simte teamă, nesiguranță, șoc, frustrare, toate amestecate în căpșorul ei, toate neidentificabile, ca un vârtej furios care o va face precaută în viitor cu privire la cât de sigur e să fii întotdeauna în preajma mamei.
Și așa ajungem la managementul furiei în preajma Aniei.
De cele mai multe ori cedez invitației la joacă și mă reapuc de treabă când puica e ocupată cu altceva. Lucrez în sesiuni de câteva minute, durează mult mai mult să finalizez ce am de făcut, dar toată lumea e fericită.
Alteori furia îmi iese prin gâtlej înainte s-o pot eu potoli și atunci mă prefac că mă joc cu ea și vorbesc sacadat, cu diferite tonalități ale vocii:
-Iu-bi-rea mea ma-re, ma-re de tot, nu vrei tu cum-va să mă lași să trec cu oa-la as-ta ma-re pe lân-gă ti-ne?
Se uită fii-mea mai ciudat la mine dar metoda își atinge scopul.
Câteodată mă opresc și-i spun Aniei:
-Hai să te-nvețe mami un exercițiu de respirație. Inspiri lin și adânc pe nas până numeri la zece (și îi exemplific) și apoi expiri la fel de lin până ajungi din nou la zece.
E nevoie de câteva serii bune de exerciții dar într-un final reușește oxigenul să ajungă la creier.
O altă metodă e să mi-o imaginez pe Ania așa cum e ea acum, micuță, îmbrăcată ca un adult (cu un costum negru (fustă lungă și taior), părul prins în coc fără niciun firicel rebel, cămașă albă călcată la dungă (Doamne, sper să nu se îmbrace niciodată așa) și ochelari mari la ochi pe care și-i împinge încruntată pe nas în timp ce ia notițe despre comportamentul meu, pentru când va crește ea mare și-l va putea studia mai cu atenție. Funcționează când mă bufnește râsul la imaginea sobră a păpădiei pe care eu o cunosc doar râzând.
Altădată încep să vorbesc cu ea ca și cum aș fi cu prietenele mele la cafea, cerându-le sfatul (în timp ce termin de făcut ce era vital):
-Vai, Ania, sunt atât de furioasă, simt că-mi pleznește capul. Îmi vine să arunc oala asta cu apă pe geam că simt că m-aș mai liniști. Am atâta treabă de făcut și fetița mea vrea să ne jucăm acum. Cum să îi explic că nu pot face asta? Cum să îi explic că mă joc de fiecare dată când vrea cu ea dar acum chiar nu pot. Oare va înțelege de ce așa brusc mami nu se mai joacă cu ea? Cum să-ți explic, mâncarea asta chiar e importantă că nu mai avem nimic prin frigider și peste-o oră ne va fi foame. Da, știu că peste ani nu ne vom aminti de ciorba asta cam verzuie dar vom râde cu gândul la mingea roșie umflată care s-a cățărat pe dulap de a fost nevoie de tati ca s-o dea jos, dar ce facem cu scutecele până luni dacă nu ajung mâine? Cum? Punem ursulețul de pluș la funduleț? Ha-ha-ha, asta e chiar amuzant.
Ania zâmbește îngăduitor, eu mă calmez că m-a ascultat și înțeles și pe mine, un suflet milostiv de omuleț.
Altădată ies rapid din încăpere și-mi dau cu niște apă rece pe față să stingă impulsurile agresive și să facă loc rațiunii. Nu vreau ca puica să se simtă abandonată de mine în mijlocul controversei așa că mă reîntorc spectaculos cu un Ta-da!!! și un zâmbet larg pe față și îi prezint un cadou pe care l-am improvizat special pentru ea: o agrafă de păr înfășurată într-o șosetă.
Câteodată (s-a întâmplat de trei ori în doi ani) însă recunosc că nu-mi iese nimic din toate astea și mai scap câte-un ton ridicat la ea. Nu am jignit-o absolut niciodată, nu am ironizat-o și nu am luat-o la mișto. Mă simt imediat vinovată însă și mă așez pe jos, lângă ea, o iau în brațe și-mi cer iertare.
Furia este extrem de greu de gestionat, are rădăcini adânci, pe care nu le cunoaștem conștient și care ne întunecă mințile. Suntem oameni, toți avem limitele noastre, toți greșim. E foarte important ca Ania să știe asta, să știe că nimeni nu e perfect ca să nu aibă nici de la ea acestă așteptare irealistă. Îmi doresc însă când va experimenta vina să învețe să-și ceară iertare, indiferent dacă e vorba despre cineva mai mare decât ea, despre o floricică, despre o pietricică sau despre un cățeluș. Să-și ceară iertare pentru cel afectat și să-și ceară iertare pentru suflețelul ei. Îmi doresc să fie atât de puternică încât să învețe și să ierte, cu adevărat, din tot sufletul. Pe ceilalţi dar şi pe ea. Și-apoi, după un timp, să râdem împreună de toată întâmplarea care atunci va părea, cu siguranță, mult mai hazlie.
Sursa foto: https://www.linkedin.com, https://www.shutterstock.com, http://blog.autoeurope.ca, http://kid101.com, http://llerrah.com, https://www.google.ro
