De vreo doi ani, Mihnea, nepotul nostru, a renunțat să-i mai strige pe ai lui părinți iubiți mami/tati, în favoarea lui mama/tata. E firesc, doar e bărbat deja și nu se mai alintă ca atunci când era copil.
Nici nu-mi pot imagina vremuri în care să nu mai aud acel dulce ”mami” din gurița ei.
Au venit însă alte vremuri, mult mai abrupte și mai haioase, atunci când fetițul a decis să-l strige pe tati, direct Florin. Imaginați-vă voi un pui de trei ani și jumătate care strigă autoritar după ta-su prin casă:
-Florineee, am zis să vii acum să vorbești cu cățelușii mei din patrulă.
Inspirată probabil de mine, care folosesc acest apelativ, puica și-a zis probabil că ar fi drăguț să spulberăm barierele relaționale ale familiei și să fim toți trei prieteni, best friends care ocupă același spațiu locativ.
Ocazional, din fericire, doar ocazional, (pentru că atunci când are nevoie de mine, când ne drăgălim sau când suntem doar noi două acasă, aud acel dulce ”mami”), mă mai strigă și pe mine Mădă:
-Florine, Mădă, ne jucăm cu mingea acum toți trei?
Așa ne trebuie dacă am învățat copilul cum ne cheamă pe fiecare și așa ne trebuie dacă nu se strigăm și noi doi cu ”mami” și ”tati”.
Sperăm că este doar o fază, impulsionată fiind acum de noile nume pe care le cunoaște și încercăm să nu dăm amploare acestui eveniment sub nicio formă, ne bucurăm că se simte pe picior de egalitate cu noi și că, în continuare, ne recunoaște extrem de cooperant autoritatea atunci când este vorba de limite și de siguranța ei și așteptăm cuminți să redevenim, când s-o plictisi de acest joc, mami și tati, în toate circumstanțele.
Până atunci însă, Ania, Mădă și Florin, vă salută cu drag!
Sursa foto: http://carissalyn.com
