Primăvara i-a adus lui Pisi un exil forțat în afara granițelor domiciliului conjugal. Începuse să-i cadă blana (de la stres, probabil) și nu eram foarte curioși să vedem cum face Ania dacă inspiră un păr de pisică. În plus, sunt foarte mulțumită de jocul nostru cu muștele și nu prea am chef să țopăi prin toată casa după fii-mea, ca puricii.

Mai vine pe la ferestră cu un mieunat jeluit, tânjind dup-o mângâiere de suflet bun, dar este servită cu o draperie în cap înainte de a fi observată de Ania, pui milos, care se lasă șantajată imediat.

Cum Pisi e history, iar noi stăm tot mai mult prin curte, au revenit cățeii la putere. De aici, un pas a rămas până la joaca De-a cuțu.

Am început cu Ania în rolul cățelului: alergat în patru labe prin casă (a încercat asta și pe stradă dar a rezistat doar 3 secunde până s-a ridicat și a început să-și scuture mâinile dezgustată: plouase proaspăt), dat din coada imaginară a.k.a. funduleț, scos limba de-un cot și respirat sacadat, mușcat mami de pantaloni, adus obiecte de prin casă cu gura (scuzați, boticul) și aruncat la picioarele mele. Mami mângâie delicat cățelușul pe cap, îl scarpină după urechi și-l gâdilă pe burtică. Totul e un râs și-o voie bună.

Până de curând când, out of the blue, s-a uitat fix la mine și mi-a zis:

-Mami cuți-cuți! Hai aici!

-Ok, zic. Hai s-o facem și pe asta!

Mă pun în patru labe ca un cățel ascultător și latru de două ori:

-Ham-ham!

Zâmbește mulțumită de prestația mea dar mă ignoră apoi total și se îndreaptă spre cortul ei plin până la refuz cu mingi de toate mărimile, bile și baloane. Alege cu atenție o minge roșie pe care o aruncă în direcția opusă mie și mă îmbie energic, arătând spre minge:

-Hai, cuți, hai!

Alerg împleticindu-mă spre jucăria indicată și mă chinui s-o prind cu dinții. Nu-mi iese. Încep să reconsider eforturile pe care le fac, de fapt, cățeii noștri, în timp ce mingea o ia în toate direcțiile.

Plictisită de neîndemânarea mea, Ania ia o altă minge, cu niște țepi proeminenți de data aceasta pe care mi-o aruncă la picioare. O înhaț fericită, plec cu ea spre stăpâna mea generoasă, lăsându-i-o la picioare și aștept un semn de recunoștință. Nimic. Se pare că nu meritam nici măcar o bătaie ușoară pe cap. Sau măcar un ”Bravo, cuți!”. Hotărăsc să-i răsplătesc mai mult pe lătrătorii noștri, cu prima ocazie.

Fără să se gândească prea mult, Ania ia mingea și o aruncă din nou. După un sfert de oră îmi zic că sigur nu mai durează mult și puica mea se va plictisi. Așa a și fost. Ne-am mutat în bucătărie unde trebuia să caut mingea pe sub dulapuri.

Impulsionată de atitudinea dictatorială a puicii care-mi oferea ordine scurte și precise (deh, berbecuță, ce să-i fac), încep să-mi imaginez cum va interacționa ea mai încolo cu prietenele ei și mai ales, ce va face când acestea nu-i vor asculta indicațiile exacte. Decid să caut un răspuns. Prind mingea lansată elegant, mă întorc cu spatele și refuz să colaborez.

-Hai aicia, cuți! Cuți! Cuuuți! Hai aiciaaa! strigă ea ca o adevărată cheerleader bătându-se cu mâna pe burtică, în timp ce mă chema la ea ca pe un câine rătăcit.

Eu, cățel neapreciat, nu răspund. Din spatele meu, tăcere suspectă elucidată când mă trezesc cu o minge în cap.

-Aaaaauuuuuuu! mă vait eu exagerat. Mă doareee!!!

Se supără pe mine, își încrucișează mâinile la piept, strânge gurița în botic și se încruntă (abținându-se să nu râdă).

Eu, nimic.

Ia o altă minge și o rostogolește ușurel-ușurel până la mine:

-Hai, cuți-cuți! Hai aicia! Mami?

Când îi aud vocea ei plăpândă care mă strigă așa gingaș decid să le las pe prietenele ei să se descurce cum or putea și eu redevin cățelul cuminte și ascultător pe care l-a cunoscut.  

Când am împlinit o oră de joacă prin toată casa (nu exagerez), odorul mult-iubit zvârle mingea cât-colo și scoate entuziasmată o sfoară dintr-una din cutiile ei cu jucării. Mi-o înmânează râzând. O prind cu dinții și încep să o rod, mârâind nervos. Dintr-o dată, îmi simt dinții smulși din gură cu putere. Când ridic privirea, o văd pe Ania care apucase de celălalt capăt al sforii și mă trăgea încântată după ea. ”Aha, mă scoate la plimbare”, gândesc eu și latru fericită.

Se îndreaptă cu mine în lesă spre baie unde taică-su își făcea freza în oglindă. ”Grozav, spectatori ne lipseau!” îmi spun eu înciudată. ”Mă duce să mă facă de rușine că am fost un cățel obraznic!”. Ania trântește victorioasă ușa de la baie și-și prezintă prada.

-Ai pierdut ceva? mă întreabă râzând Florin.

Apoi, observând așteptarea din privirea Aniei, mă scarpină pe cap, ciufulindu-mă și întreabă cu o voce pițigăiată: 

-Cine e cățel ascultător??

-Fii cuminte dacă vrei să nu fac pișu pe tine! îi răspund eu cu o ultimă fărâmă de demnitate, dându-mi cu lăbuța la o parte o șuviță de păr deranjată de la locul ei.

Când într-un final, atenția Aniei a fost atrasă de cutia cu plastilină pe care nu o mai observase de 2 zile, mă ridic și eu încet, îndreptându-mi spatele care-mi mulțumește îndatoritor. Îmi cercetez genunchii brăzdați de atâta folosință și râd cu poftă. Da, acolo e locul meu acum. Pe jos, lângă Ania. De-acolo viața e mai frumoasă decât a fost vreodată!

Sursa foto: http://www.spring.st, http://www.sheknows.com, https://www.dreamstime.com, https://www.okchicas.com 

 

 

Mami, cățeluș cuminte și ascultător
Tagged on:                             

Leave a Reply

Your email address will not be published.