Avem impresia că ştim cine suntem, că ştim ce ne face să vibrăm. Avem încredere în noi şi credem chiar că ne iubim şi acceptăm cu totul. Spunem că suntem sociabili şi că avem o mulţime de prieteni. Ne mândrim că aparţinem unui grup şi că avem capacitatea de a ne integra uşor în comunitate.
Dar cât din eul nostru este cu adevărat cel pe care-l cunoaştem şi acceptăm?
Apartenenţa este o nevoie importantă din viaţa noastră. Nimeni nu poate trăi singur. Ne definim cu ajutorul altora, ne conectăm emoțional, ne dezvoltăm, ne descoperim, învăţăm despre viaţă prin ceilalţi.
Dar câte sacrificii facem ca să ne integrăm?
Normele estetice impuse de societatea de astăzi ne cer să fim traşi prin inel. Chiar dacă mâncatul este pentru noi un ritual care depăşeşte graniţele hrănirii, ne vom înfometa ca să corespundem acelui model. Vom apela și la intervenţii chirurgicale ca să îndepărtăm burta şi grăsimea de pe coapse sau pentru a ne mări sânii, buzele, pentru a ne ajusta nasul sau pomeţii. Vom apela la cele mai revoluţionare tratamente pentru a scăpa de celulită şi vergeturi. Ne vom tatua sprâncenele, vom purta unghii false şi ne vom împodobi părul cu extensii lungi şi ondulate. Vom folosi machiajul ca pe o mască menită să ne protejeze de dezamăgirea de a nu fi plăcuţi de ceilalţi. Şi nu va fi niciodată de ajuns. Mereu vom găsi altceva ce putem schimba la noi pentru că acea schimbare pe care o căutăm nu se află la exterior. Vom lucra cu tenacitate la remodelarea fizică în timp ce nevoia din interior va striga tot mai tare frustrarea de a nu fi auzită.
Ne vom alătura majorităţii în misiunea de a-i judeca pe ceilalţi. Ne vom însuşi normele morale propovăduite de cei din jur, fără a le contesta legitimitatea, fără a le proba, fără a le încerca dacă ni se potrivesc. Vom ignora nevoia noastră de a fi acceptaţi cu totul şi vom aplica celor din jur acelaşi tratament pe care l-am simţit pe pielea noastră.
Învățați încă de mici să folosim comparația ca principală unitate de măsură pentru a ne evalua, vom simți satisfacție atunci când capra vecinului va eșua. Vom îmbrățișa percepția generală că asta ne face pe noi mai valoroși și nu vom încerca să aflăm dacă acesta este de fapt adevărul.
Pare ușor să asculți sfatul cuiva. În fond, lumea are dreptate. Nenorocitul ăsta te abuzează și nu merită iubirea ta. Așa că pleci, susținută din umbră de prieteni. Dar tu rămâi tot aceeași în esență. Ai aceeași stimă de sine scăzută și simți aceeași nevoie de a te pedepsi. Nu crezi în adâncul sufletului că meriți mai mult așa că nu vei învăța în ritmul tău lecția care îți era sortită. Vei găsi un alt nenorocit care să te abuzeze, de data aceasta, împachetat poate într-un ambalaj mai camuflat.
Cuvintele își pierd sensul. Vom face promisiuni, vom transmite urări clișeice, vom oferi sfaturi și complimente pe care le-am auzit la rândul nostru fără a ne întreba dacă asta e cu adevărat ceea ce simțim. Distorsionăm sictiriți sensul cuvintelor ignorând astfel puterea acestora de a comunica real. Ne vom plânge că nu suntem înțeleși dar vom menține confuzia principalului canal de comunicare.
Vom permite celorlalți să ne încalce granițele neștiind cu certitudine nici noi cine suntem cu adevărat. Vom asculta sfaturi convinși fiind că alții știu mai bine cine suntem noi. Ne vom lăsa modelați de ceilalți după patternul perfect lansat de societate. Vom accepta să fim răniți doar pentru a putea rămâne în continuare ai cuiva. Nevoia de apartenență ne va face să mergem înainte. Desigur că vom avea ziduri înălțate de mecanismele noastre de autoapărare, desigur că se mai vede foarte puțin din sinele real dar măcar mergem înainte împreună.
Vom uita să fim autentici, buni, generoși, toleranți, empatici pentru că asta ar însemna să ne expunem, să fim vulnerabili în fața celorlalți. Vom evita să ne asumăm greșelile pentru că asta ar însemna că nu suntem perfecți. Vom uita de integritate pentru că e mult mai confortabil să lenevim comod alături de ceilalți. Vom uita de curajul de a ne susține punctul de vedere pentru că asta ne-ar proiecta în lumina reflectoarelor, singuri, departe de cei cărora le aparținem.
Credem că ne conectăm real cu ceilalți ignorând că frica, rușinea, anxietatea ne lipsesc de inteligența relațională necesară acestui proces.
Suntem ființe sociale și am fost creați neurobiologic să ne conectăm cu cei din jur, dar asta nu înseamnă că trebuie să o facem cu orice preț. Nu vom putea să trăim singuri dar nici sacrificându-ne pe noi pentru sentimentul de apartenență.
Ne privim în oglindă și observăm cum am fost sculptați de societate. E greu să mai distingem unde suntem noi și unde încep ceilalți. Atunci când vei găsi curajul să nu te mai ascunzi, să cauți cine ești tu cu adevărat, atunci când vei realiza că cel din oglindă nu este de fapt sculptat ci mai degrabă ciuntit, cu răni pe care chiar dacă le ignori, nu înseamnă că ele nu sângerează în continuare, atunci s-ar putea să mai găsești încă vreo doi-trei ca tine, care au început deja să își panseze rănile. Vei afla atunci că nu e nevoie de o mulțime de oameni care să-ți spună cine ești și că îți sunt suficienți câțiva care să te vadă cu adevărat!
Sursa foto: https://www.mindful.org
