De-abia acum, la aproape patru ani, încep să iau în calcul și eu varianta grădiniței. Pentru că în familia noastră e democrație și pentru că am nevoie de acordul păpădiei pentru ca acest lucru să se abată asupra ei, pentru că e suficient de mare să înțeleagă și să accepte anumite chestiuni, pentru că nu ne grăbim nicăieri, am început ușurel să pregătim terenul.
Inițial, povestindu-i ce loc magic și minunat este grădinița: plin de copii veseli, cu o multitudine de jucării, cu activități distractive, cu o doamnă drăguță care are grijă de copii așa cum au și mămicile grijă acasă.
-Ce zici, vrei să mergi și tu la grădiniță?
Prinsă în entuziasmul meu, răspunde bucuroasă:
-Daaaaaaa!!! Și o să ne jucăm noi două cu toți copiii acolo!
Se pare că nu am fost suficient de clară:
-Păi mami și tati nu vor veni cu tine la grădiniță. Ei merg la serviciu să-și termine treburile lor și vor veni să te ia acasă când termini tu de jucat.
-Atuncea, mulțumesc dar nu vreau să merg la grădiniță.
Ok, nu insist acum dar nici nu renunț. Poate voi reuși să șterg imaginea pregnantă a separării cu o vizită în locul magic povestit.
După câteva zile, păpădia este invitată la o plimbare pe străduțele din cartier, alături de Auri. Întâlnindu-se cu bunicuțele ce stăteau pe bancă la povești, este întrebată când va merge la grădiniță. Răspunde promt: mâine!
Încântată de această atitudine pozitivă, reiau subiectul cu fetițul:
-Hei, am auzit că dorești să mergi la grădiniță?
-Da, cu mami și cu tati!
-Păi mami și tati trebuie să meargă la serviciu. Tu ce vei face?
-Rămân singură acasă, mă joc și vă aștept pe voi!
Uuuuf, ce fetiț mare am eu!
-O să faci și de mâncare până ne întoarcem? o întreb amuzată.
Se uită încruntată la mine și-mi răspunde, mustrându-mă:
-Maaaami, eu sunt micuță, nu știu să fac mâncare adevărată!!!
Chiar așa, de unde mi-o fi venit ideea că puica mea e mare de-acum?
Sursa foto: http://www.educationandcareernews.com
