Ştiu că sunt o psihopată nebună, posesivă şi obsedată. Un control freak veritabil. O maniacă cu şanse minime de recuperare. Dar fac eforturi supraomeneşti să par sănătoasă la cap, chiar dacă în interiorul meu are loc un război de gherilă.
Şi culmea e că eu nu eram deloc aşa. My state of mind era mai degrabă chill, man! Fără anxietăţi, dădeam şi ceream libertate din belşug. Fără judecăţi, fără presiune, fiecare are dreptul să fie şi să facă ce-şi doreşte cu viaţa lui.
Micuţul procent de normalitate din creierul meu, a reuşit însă astăzi să orchestreze o ambuscadă pentru vârtejul nebuniei dominante şi asupritoare. Pentru prima dată, astăzi, am lăsat-o pe Ania să meargă undeva fără să mă aibă în preajmă.
Da, după doi ani, două luni şi 25 de zile, trupele de gherilă au reuşit o victorie neaşteptată asupra armatei inamice.
Ok, am mai stat despărţite, noi două, când vreo nuntă, botez sau vreun epilat stătea în calea uniunii noastre depline. Dar atunci păpădia rămânea acasă, în mediu familiar, în general dormea în acel timp şi era acompaniată de tati sau de Auri (bunica maternă). E drept că se trezea şi mă chema şi căuta prin toată casa. E drept că gândul meu era în permanenţă la ea. Dar am testat şi acest sentiment de separare temporară.
Din fericire, oamenii de vârsta noastră s-au căsătorit deja şi şi-au făcut copii, aşa că de la 15 nunţi câte am avut în vara când noi ne-am căsătorit, am ajuns la vreo 7 nunţi şi botezuri în ultimii doi ani.
Atacul a avut loc brusc, spontan şi total neaşteptat din partea mea. Duminică după masa, pe un ton aparent normal şi relaxat, Dorin (bunicul matern) îmi aruncă într-o doară:
-Ştii, ne gândeam să mergem azi cu Ania în parc!
Şoc şi groază! Armata nebuniei primeşte în plin gloanţele inamice şi încearcă din răsputeri să se regrupeze. Se adăposteşte după raţionalizare şi încercă o eschivă:
-Să mergeţi voi doi singuri cu Ania în parc? Da, sigur că da! Dacă păpădia vrea să meargă cu voi în parc, eu sunt mega de acord cu asta! De fapt, sunt super-extra-giga de acord cu asta! N-aș avea niciun motiv plauzibil să nu fiu de acord cu asta!
Poporul vecin şi aliat, citind disperarea din entuziasmul forțat, trimite nişte trupe prin vorbele lui tati și încearcă să înăbușe ambuscada:
-E duminică, o să fie extrem de aglomerat. Mai bine mergeţi mâine.
Daaaaaa!!! Cum de nu m-am gândit eu la asta?! Până mâine aş avea timp ori să mă obişnuiesc cu ideea, ori să vin cu un plan viabil de retragere.
Trupele de gherilă însă rezistă atacului și ripostează spontan:
-E vacanță, oricum sunt mulți copii în parc.
Pam-pam!
Luptă câștigată imbatabil, mai am vreo două ore să pansez răni, să retrag trupele și să duc tratative de pace cu învingătorul.
Anxietățile încep să-mi invadeze gândurile.
Da, știu că bunicii păpădiei nu o vor pierde din ochi, că eu sunt mai relaxată ca ei în privința protecției odorului, dar control freak-ul din mine refuză să se predea. Nimeni în afară de mine nu îi poate garanta Aniei siguranța deplină. Uneori, simpla mea prezență reușește să facă asta, chiar dacă nu sunt în imediata proximitate a puicii, chiar dacă sunt preocupată cu altceva. Prezența mea e ca un scut cu puteri magice.
Încep manage controlul situației.
În timp ce încerc să par relaxată mâncând un măr, arunc niște îndemnânuri spontane cu privire la anumite situații la care nu s-ar putea gândi NIMENI, în afară de mine, că pot apărea într-un parc:
-Aaa, să fiți atenți la copiii care se dau în leagăne, să nu o lovească pe Ania.
-Sau mai sunt și copiii mai mari care fug preocupați de ale lor și nu se uită după fetițe plimbărețe.
Mai ronțăi niște măr și:
-Să fiți cu ochii pe ea să nu iasă în stradă!
Sunt privită îngăduitor și manevrată cu grijă, încercând să ignore argumente logice și puternice de genul: am crescut singuri două fete mari, avem încă doi nepoți, o vedem pe Ania în fiecare zi, grija ta ne face și pe noi mai stresați, o iubim pe Ania enorm și suntem preocupați de siguranța ei.
O veche femeie din trecut, cu apucături de psiholog, trimisă de trupele de gherilă, își face apariția în gândurile mele și mă ceartă cu o voce teribil de enervantă:
-Știi că ești psihopată acum, nu? Get a life, woman!!! Ania are nevoie să petreacă timp cu bunicii ei și alți oameni și fără tine. Știi că nu se va întâmpla nimic rău. Știi că e spre binele păpădiei și după cum te comporți, cu siguranță e și spre binele tău. Ania are dreptul să se simtă în siguranță și cu alți oameni care o iubesc. Stresul tău i-l poți transmite Aniei. O vrei independentă și fericită? Luptă cu demonii tăi și relaxează-te!
Ania mi-a liniștit sufletul și a plecat veselă cu bunicii de mână, spre o nouă aventură.
Ok, am stat cu telefonul lângă mine, îngrijorată să nu fiu sunată că păpădia are nevoie în acel moment exact de mine. Dar am reușit să nu mă leg de mașină și să fac față cu stoicism ironiilor amuzate ale soțului.
Ca să treacă mai repede timpul zic să-mi fac ceva bun de mâncare că să uit de alte lupte interioare: Chutney de merișoare. A funcționat timp de zece minute cât a durat totul.
Bun, și acum, ce fac?
Păi m-apuc să scriu despre ce simt.
Ania, iubirea mea, când citești aceste rânduri, cu siguranță știi deja cam cât de psihopată e maică-ta. Eu îmi doresc doar să știi că au existat lupte și că de multe ori, sănătatea mintală a reușit să iasă învingătoare. Prima ta excursie în parc, fără mami sau tati în preajmă, a fost minunată! Te-ai dat în legăn, ai îmbrățișat un bunic străin care ți-a cerut asta, ai alergat mult și vesel în tot parcul, ai jucat fotbal cu niște băieței mai mari care s-au arătat a fi foarte îngăduitori cu picea care le fura mingea, ai zâmbit tuturor, ai luat o fetiță de mână ca să te ajute la urcatul pe tobogan, ai făcut niște bunici extrem de fericiți și niște părinți mândri de tine, ca-n fiecare zi a vieții tale!
Eu am fumat o pipa păcii cu mine însămi, am amuțit luptele interne și-am răsfoit pozele de pe telefonul lui Auri, inspirând toată iubirea mea de mamă a unui fetiț fascinant și minunat, care mi-a schimbat sufletul definit și irevocabil!
Sursa foto: http://connatserfamilylaw.com
