Ania preferă compania adulților atunci când este vorba de socializare. Cred că acesta este un aspect care predomină în cazul copiilor singuri la părinți, obișnuiți să fie integrați permanent în lumea celor mari.
Mi-am propus dinainte de a fi mămică să nu mă amestec în relațiile pe care ea le dezvoltă, decât în cazuri de forță majoră. Ca noi toți, și păpădia are dreptul să-și facă singură prietenii pe care și-i dorește.
Singura căsuță nebifată pentru pregătirea în vederea începerii grădiniței, a fost aceasta cu interesul pentru copiii de vârsta ei. Fetițul e curioasă oarecum în privința lor, îi observă, interacționează pe alocuri dar nu se arată foarte fascinată și captivată de ei.
Și sincer să vă spun, nu mă deranjează deloc acest aspect. Nici eu nu pot spune că o regăsesc vreun pic în majoritatea fetițelor care se dau în vânt după fashion, prințese, competiții, comparații sau mici tentative de manipulare socială. O prietenie presupune fie să te regăsești în cel de lângă tine, fie să-l admiri, iar dacă păpădia consideră că nu e cazul în nicuna dintre situații, cu atât mai bine pentru ea. E viața ei și aceste decizii va trebui să le ia singurică.
Probabil că se va maturiza mai devreme puțintel dar hei, nici când ne vezi pe noi țopăind ca apucații în trambulină sau tăvălindu-ne pe jos sub formă de animale, nu prea-ți vine să ne numești maturi.
Acestea fiind datele, nu ne-a mirat deloc următoarea situație, întâmplată după prima săptămână și jumătate de grădi:
-Maami, am o prietenă la grădi!!!
-Pe buneee??!! Cum o cheamă?
-Manu!! (a.k.a. doamna educatoare Manu).
-Woooow!!! Super! Mă bucur tare pentru tine!
Apoi, după câteva secunde de gândire:
-Mami, vreau să mă duci toată ziua la grădiniță ca să stau mai mult cu doamna Ramona ca să am timp să o iubesc și pe ea!
Pam-pam! Sunt niște magici copilașii aceștia ai noștri? V-am spus eu!
Și totuși, la un moment dat, în timp ce stătea în brațele mele înainte de a ne lua rămas bun la grădiniță, se bucură de apariția unui coleg. Apoi, despre același băiețel:
-Îl vezi pe băiețelul acela cu tricou cu dungi albe și albastre?
-Da, iubire, ce e cu el?
-Îmi place!
-Ce mă bucur, suflet! Știi cumva cum îl cheamă?
Ania, râzând:
-Mie-mi place să-i spun: Tudorică fără frică!
Eee, dacă n-or fi fetițe, poate or fi băieței, sau dacă nu, poate or fi adulți, cine știe ce unde duc pașii păpădiei! Dar un lucru e cert: noi vom fi mereu acolo, lângă ea, încurajând-o, susținând-o și aplaudând-o din tribune!
Sursa foto: www.metroparent.com
