-Frați, surori ai?
-Daaa, am o soră mai mare! Tu?
-Daaa, și eu, o soră mai mare! Nepoței?
(cu mega mândrie): -Am o nepoțică de un an! Tu?
(cu egal de multă mândrie)-Și a mea are tot un an!
Această discuție avea loc între noi doi acum vreo 17 ani și ceva. Între timp, cele două nepoțele, alături de ceilalți doi care au apărut mai târziu, au devenit ai noștri. Nu știu dacă asta ne-a apropiat și mai mult dar știu că astăzi avem parte de primul majorat de nepoței: domnișoara Miruna împlinește 18 ani, iar peste mai puțin de o lună, o să avem și o Daria majoră. Sunt diferite amândouă dar atât de minunate, de frumoase, de vesele și de deștepte, cum nici nu aș fi sperat că vor deveni.
Habar nu am unde au zburat atâția ani peste noi. Parcă au crescut peste noapte: acum erau micuțele în brațele noastre și puf, o secundă mai târziu, sunt la liceu, au iubiți și se pregătesc să plece de-acasă.
Pentru mine, Miruna, întâia mea nepoțică, a fost ca un antrenament pentru când voi fi devenit și eu mămică de păpădie. Îmi amintesc că în 10 mai 2001, eram acasă, la Deva. Deși nici nu mă gândeam că a sosit deja momentul apariției micuței domnișoare, fără niciun motiv palpabil, decisesem să vin mai devreme de la Timișoara (eram studentă pe vremea aceea), într-o miercuri. A doua zi, joi, ca să nu mă plictisesc, mă dusesem la mama la școală, să mă mai amuz nițeluș cu copiluții a căror învățătoare le era. M-a sunat atunci Ade și m-a anunțat că în câteva ore voi deveni mătușă. Mi-au dat lacrimile când am văzut-o pe Miru, micuță, înfășată, proaspăt scoasă din burtică și nu-mi venea să cred că e a noastră!
Am suferit în primele ei luni pentru că toată familia era îngrămădită în jurul ei iar eu, din îndepărtata Timișoară, trebuia să trăiesc prin telefon primul ei zâmbet, prima strâmbătură sau primul suspin.
Mi-a fost frică vreo câteva săptămâni să o iau în brațe, ca nu cumva s-o stric. Într-o zi, mega curajoasă, m-am așezat înlemnită pe pat și am așteptat cuminte să mi-o așeze sor-mea în brațe. Am și poze de la acel moment, care, pentru ceilalți, cred că a fost foarte amuzant.
Când, întoarsă din nou acasă, m-am dus direct la ei s-o văd pe Miru și ea a venit singurică, pe piciorușele ei, direct în brațele mele, a fost ca și cum tocmai câștigasem la loterie.
Îi sunt și moașă de botez, asta așa, ca să fie clară pentru toată lumea, trăinicia relației care ne leagă.
A urmat apoi o prietenie între noi care și astăzi mă ține acolo în loc, tânără, optimistă, veselă, cu iubire nemărginită de oferit și de primit. Avem o grămadă de pasiuni care ne leagă: același gen de filme și seriale, cititul, plăcerea pentru senzații tari și adrenalină. Ne place să facem haz una de cealaltă, să râdem mult împreună, dar, mai presus de toate, știm că vom fi mereu acolo, suflet în suflet.
Ania e fascinată de ea, o studiază, o copiază, o admiră și încearcă mai subtil sau nu, să-i intre cumva în grații. Iar când Miru se joacă cu fetițul, lumea poate înceta să existe pentru că Ania are treburi mai interesante de trăit.
La mulți ani, măi prima mea fetiță! Să ai o viață minunată, să-ți trăiești viața ta de om mare cu sufletul deschis, ca până acum și să ne lași și pe noi, ai tăi, în continuare, să ne bucurăm de iubirea, sensibilitatea, inteligența, delicatețea, veselia, generozitatea și splendoarea care se află în el! Te iubim până la cer și-napoi de-un infinit de ori! Succes la teză! De-abia aștept petrecerea de mâine! 🙂
