Joi, 12 septembrie 2019, a patra zi de grădiniță. Ania ne dă trezirea la 5.30 pe motiv de pișu. Va fi o zi lungă.
Trecem prin deja celebrul ritual cu luat de-a calul de tati, intrat cu mami de mână în sala de grupă, acomodat puțin cu atmosfera, așteptat pe hol câteva minute (noi), apoi pupat păpădiu și plecat în zâmbete.
Acestui ritual atât de benefic i se adaugă în fiecare zi, de luni începând, câte o jucărie luată de acasă pentru a-i fi aproape, un gest extrem de important pentru procesul de adaptare, o figură familiară care să-i fie aproape.
Un alt lucru important pe care am uitat să-l povestesc și care cred că ne-a ajutat extrem de mult și pe mine și pe fetiț cu acest început, este că nu am pus deloc presiune pe noi. Încă din prima zi, după o discuție în care Doamna s-a arătat extrem de înțelegătoare, am stabilit că dacă Ania va plânge sau va simți în vreun fel că mai are nevoie de puțin timp cu noi, îi va spune doamnei educatoare care mă va suna pe mine și voi veni imediat la ea. I-am amintit păpădiei varianta telefonului în fiecare zi, la despărțire, dar nu a fost deloc cazul, până acum, să apelăm la ea.
După ritualul de la grădiniță, eu vin direct acasă și mă afund în treburi. Deși sunt tot cu ochii pe ceas, încercând să-mi imaginez ce face păpădia în fiecare moment, recunosc că sunt ceva mai relaxată.
Motivați de doamna educatoare, că doar suntem copii cuminți și ascultători, la ora 12 fix suntem la grădiniță. Fetițul ne întâmpină cu un desen pictat chiar de ea în contur, o floarea soarelui al cărei mijloc este plin de semințe lipite:
-Sunt chiar semințe adevărate, mami! mă informează puiul serios.
Apoi se arată intrigată de o întâmplare:
-Copiii m-au certat și mi-au spus să pictez mijlocul florii cu negru. Dar eu am văzut la Șoimuș că floarea soarelui are mijlocul maro!
-Ți-a spus doamna ce culoare să folosești?
-Nu doamna, copiii!
-Ei, atunci poate că ei au văzut diferit această floricică. Tu pictează cum dorești, pui!
Arunc o privire la culoarea pictată sub semințele lipite ale fetițului: e maro. Zâmbesc.
Plecăm spre casă cu o puică trezită de la 5.30, obosită. Își ia singură ce i-a mai rămas din mâncarea de la grădi și mănâncă tăcută. Pe drum ne oprim să facem niște cumpărături. La reîntoarcerea în mașină, este observată lipsa șervețelului ce acoperea mâncarea:
-L-am aruncat la gunoi! spune domnul tătic senin.
Ei, în acel moment, toate emoțiile înfrânate din acest proces de adaptare la grădiniță, toate cenzurile pe care și le-a impus și toată oboseala acumulată au izbucnit afară în lacrimi de păpădie:
-Eu nu vreau să-l arunci, tati! Și nici nu vreau altul curat! Eu vreau șervețelul meu de la grădi.
Mă gândesc cât de ușor poate fi să interpretezi acest act ca unul stupid, absurd, nejustificat, cât de ușor poate fi să aduci logica în această situație, apelul la rațiune și să negi toate trăirile pe care puiul nostru are tot dreptul din lume să le exprime cum și când dorește. O îmbrățișez și-i spun că o apreciez foarte mult pentru că exprimă ceea ce simte. O încurajez să-și plângă toată durerea afară.
Suntem însă întrerupți de ajunsul acasă. Dar pentru că eliberarea păpădiei nu a fost completă, ea își cere din nou dreptul:
-Nu vreau ca tati să plece la birou acum. Eu vreau să intre cu noi în casă, să-și schimbe hainele (cum face când pleacă la tenis) și să plece apoi!
Plânge amar în brațele mele. O pup, o mângâi și o ascult. Etapa aceasta nouă vine la pachet și cu o reducere a controlului asupra propriei vieți. Credeți că nouă ne-ar fi atât de greu să o asigurăm că acasă întotdeauna va fi acceptată în totalitate?
În timp ce tati se schimbă, ea termină și ultimele lacrimi pe care le avea de dat. Gata, e bine acum! Ia uite zâmbetul acela care se chinuia să răsară!
Sincer, mă bucur tare mult că am trecut prin această descătușare. Mi-aș fi făcut o tonă de griji dacă nu s-ar fi eliberat prin plâns. Ce face cu toate emoțiile acelea noi prinse de suflețelul ei, unde le ascunde, când se vor arăta, cum o vor afecta pe ea? Așa cum e normal, Ania e schimbată mult la grădiniță, atentă să absoarbă toate noutățile din viața ei, înfrându-și anumite porniri pe care le manifestă liber acasă, cu un nou set de reguli și limitări, ceva mai strânse decât în mediul cu care este obișnuită, fără prezența noastră permanentă în jurul ei, fetița noastră învață acum să se descurce singură și o face la un nivel atât de înalt, de care sunt extrem de mândră și de încântată. Însă sănătatea ei emoțională este cea mai importantă pentru noi. Faptul că a avut curajul să se exprime așa cum s-a priceput ea, alături de cei care o iubesc necondiționat, e un pas imens în tot acest proces de adaptare. E o minune de omuleț și o iubesc și o admir de mi se sparge sufletul de preaplin!
