Pfaaaaaaai, nu credeam că mai ajungem aici: ziua a cincea de grădiniță, vineri, 13 septembrie 2019. Mă simt de parcă tocmai am terminat un maraton lung și covârșitor.
Deja suntem copii mari, totul merge ca uns, cu ritualul și cu noul nostru program matinal. Atât de bine încât trec cu avânt la următoarea etapă și în loc să-i spun Aniei că mai zăbovim puțin pe hol, o informez că plecăm, cu pupicii aferenți. Păpădia mă trezește însă imediat la realitate:
-Vrei să zici că mai stai cu tati pe hol, nu mami?
-Aaaa, da iubire, asta voiam să zic! M-am zăpăcit!
La ora 12, puctuali, venim după pui. Ania e la sport. Avem parte și de compania doamnei mătuși, aflată la ore aici, pentru întâmpinarea cum se cuvine a acestui moment prețios.
Avem timp să o vedem cum se ține ea jucăușă de mânuță cu cel mai micuț băiețel din grupă în timp ce traversează curtea de la sala de sport. E veselă și zâmbitoare. Mă emoționez iar.
Ne întâlnim pe holul mare al palierului, moment în care încununăm cu succes încheierea primei săptămâni de grădiniță cu un plâns puternic și eliberator de fetiț, chiar acolo, la întâlnire.
Deși mă doare plânsul ei pentru că, în ciuda importanței benefice pe care i-o acord, nu am reușit nici după patru ani să mi-l fac prieten, cumva mă simt însă tare mândră: nu a mai contat contextul și nicio reținere nu a mai fost necesară: vederea noastră a fost suficient de securizantă încât să se lipească toată de mine și să-mi descopere complet suflețelul ei încărcat dar bucuros.
Nici pretextul nu a fost deloc întâmplător ales:
-Trebuia să mă luați acasă de la ușa grupei, ca în fiecare zi, nu aici pe hooool!!!
Deși poate părea ciudat, Ania, cu înțelepciunea ei magică, ne avertizează ce simte: are nevoie nu doar de un ritual de despărțire, de intrare în grădiniță, ci și de unul de reintrare în mediul familial. Sunt două contexte diferite care au nevoie de nițeluș timp ca să se petreacă.
Drumul până la ieșirea din școală a fost asemeni celui presărat de lauri de la sfârșitul unui maraton: cu fetițul descătușat, ne întâlnim pe traseu numai cu fețe zâmbitoare care ne încurajează, ne spun un cuvânt drag, ne laudă și ne premiază pentru acest sfârșit magnific de săptămână.
Păpădia a primit chiar și o inimioară albastră cu buline albe în piept. Ok, nu mai e ca pe vremea mea, cu bulina roșie dar, în ciuda cenzurii pe care o acordăm noi sistemului recompensă-pedeapsă, deși știam că acest lucru va fi validat în școlarizare, ca un prim pas spre calificative și note, mă simt totuși oarecum mândră și veselă, nu pentru că păpădia o fi făcut ea ceva bine pe-acolo ci pentru că au șansa și alții să se bucure de minunea care este fetița mea. Ania, care nu știe încă exact ce e cu recompensele, percepe inimioara ca pe un cadou prețios pe care-l va pune lângă jucăriile ei.
Gata, am terminat cu prima săptămână de grădi. Am acum două zile la dispoziție să-mi imaginez că toate tâmpeniile astea cum că fetițul meu e mare, puternică, curajoasă, înțeleaptă și pregătită să dea nițeluș din aripi spre libertatea care o constituie minunata ei viață de-acum încolo, e doar o iluzie și că, de fapt, suntem în continuare doar noi trei nedezlipiți, iubindu-ne fără să ne pese de cei din jur. Și totuși, atât sunt de mândră de fetița mea că simt că-mi explodează sufletul de fericire!
Sursa foto: venturamarathon.com
