Luni, 9 septembrie 2019, prima zi de grădiniță. Am inima cât un purice. Ania se trezește la 6 fără ceva ceea ce-mi dă răgaz suficient să fac sportul, duș, îmbrăcat, aranjat, pregătit pachețel și rucsăcel, îmbrăcat fetiț și încurajat cu un entuziasm mult prea strident pentru a putea fi tradus de păpădie ca fiind natural. Ania se uită la rânjetul meu schimonosit de pe față și decide că mai bine mă ignoră până mi-o trece criza pe care o experimentez.
Ajungem la grădiniță și Ania dorește să-i îmnâneze chiar ea florile doamnei educatoare. Însă vâltoarea de părinți și copii gălăgioși o dă câțiva pași înapoi. Mă ia de mână și mă ține strâns. Îi oferă florile fără vreun cuvânt apoi dorește să o iau în brațe. Privește de la înălțime, cu coada ochiului spre iureșul din jur. Mă îndrept cu ea spre o cutie cu animăluțe de jucărie. Doamna educatoare ne îndeamnă să o luăm cu totul și să ne așezăm unde dorim. Puica se pune la măsuță și începe să sape printre jucării. O anunț că mă retrag cu tăticul ei pe holul grădiniței. Acceptă dar:
-Să veniți să mă pupați când plecați!
Promit solemn.
Urmează vreo 10 minute în care stomacul mi-e încordat ca un arc, deși rânjetul contiună să stăruie pe chip. Florin râde de mine.
Arunc o privire în sala de grupă și o văd pe fetiț jucându-se. Mergem împreună să o pupăm de rămas bun. Ne face pa-pa cu mânuța. Aștept câteva secunde cu groaza expectanței de a auzi plâns de păpădie. Nimic de acest gen. Plecăm.
Florin se pare că e mai îngrijorat pentru mine decât pentru pui deoarece decide să rămână cu mine până la reîntoarcerea fetițului. Conduc în neștire. Nu am mai făcut-o de ceva vreme așa că atenție mi-e concentrată acolo. Parțial, bineînțeles. Dar e bine și așa.
Oprim să spălăm mașina și la ora 10 stau cu telefonul în mână, încercând să intru în mintea lui. În sfârșit, mă sună soră-mea: păpădia e bine. A fost surprinsă de vizita ei dar a cam ignorat-o. Foarte serioasă și preocupată de ce se întâmplă în jurul ei, nu a avut timp decât pentru câteva zâmbete și vreo trei priviri pe furiș. A zâmbit când Ade i-a urat succes la grădi și s-a grăbit la ale ei. Ce noroc că soră-mea are ore și la Colegiul Sportiv! Altfel nu știu ce făceam așa, fără nicio informație din interior.
La 11.30 suntem la ușa sălii de grupă. Un băiețel plânge cu foc dar nu aud nimic de la puica noastră. Ne vede și Ania și vine încetițor spre noi. Nope, nu tu sărit în brațe, nu pupat, nu declarații de iubire și nici măcar suspine de dor. În schimb:
-A fost Adi pe aici. Să-i spui la Doamna cine-i Adi!
La insistențele noastre, din nou, mult prea exaltate, ne spune că i-a plăcut la grădi și că vine și mâine.
Doamna ne spune că este extrem de cuminte și de atentă la toate cerințele, dornică să execute corect sarcinile.
Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Știu că a fost doar un prim pas dar e unul extrem de important.
Plecăm spre mașină cu o bucurie pură pe fețe, de parcă tocmai am câștigat la loto. Ne întâlnim pe hol cu alte doamne care ne-au văzut emoțiile la venire și care ne încurajează acum, lăudând fetițul.
Știu că mai mult ca sigur vom întâlni obstacole pe parcurs. Probabil că va avea momente când nu va mai vrea să meargă la grădi. Dar o luăm treptat și, momentan, ne bucurăm de acest început.
Cam asta a fost în prima zi. Sper că nu v-ați imaginat că acest jurnal de grădiniță va fi depre Ania, nu? Ea e bine, se adaptează în ritmul ei. Cu mine sunt probleme, după cum se vede. Da’ las’! Cresc eu mare până la urmă! Nu de alta, dar mă ajută fetițul să o fac!
Sursa foto: www.etsy.com
