Am de lucru la laptop, fapt imposibil de realizat deoarece puica mea are în permanență nevoie de atenția mea. Cum mă vede că am orice activitate care nu o include și pe ea, mă ia de mână și cu un:

-Mami, maaaamiii, hai, hai, hai!

entuziast, mă smulge din îndeletnicirile mele.

E nevoia ei de a fi validată, de a simți că este iubită necondiționat de mine, de a simți că este importantă în viața mea, că e mai interesantă decât orice altceva, că o doresc și eu la fel de mult cum mă dorește și ea, de conectare cu mine, nevoie pe care încerc să i-o satisfac cât de mult pot.  

Ador să fiu în preajma ei, mă fascinează inimaginabil de mult, mă distrez cu ea. Nu-i intru în suflet cu forța, o las să se descurce singură, să învețe, să găsească soluții dar sunt acolo când mă vrea.

Nu mi-e frică deloc că va fi un copil dependent, nedezlipit de maică-sa, care va refuza să-și manifeste autonomia. Din contră, cred că prezența mea lângă ea, când are nevoie de mine, o va echilibra emoțional și o va ajuta pe la trei ani să-și urmeze drumul firesc spre independența față de mine și tăticul ei. Siguranța că noi suntem acolo no matter what și nu trebuie să-și facă griji pentru noi, o va ajuta să se aventureze în cunoașterea lumii.

În plus, o înțeleg perfect. Sunt un partener de joacă al naibii de bun pe care trebuie neapărat să-l ai în preajmă.

Din nefericire, eu sunt om mare și oamenii mari au câteodată și responsabilități care nu pot fi amânate. Singura activitate pe care Ania mi-o acceptă este gătitul. Poate și pentru că o implic și pe ea în acest proces dar de multe ori mă lasă cu treburile mele și-și caută de joacă prin camera ei. Alte activități îmi sunt însă interzise.

Interacțiunea mea cu laptopul nesuportând amânare, îmi zic să-i găsesc și ei o activitate interesantă.

Îi pun două boluri la nivelul ei, într-unul torn orez și cu o linguriță îi exemplific cum să-l transfere în bolul gol (montessori style). Își bagă înainte degetele prin orez, îl cercetează, încearcă să-l guste dar îl scuipă rapid și apoi începe concentrată transferul după metoda indicată.

Eu mă retrag, mulțumită de mine, la masa unde laptopul devenise nerăbdător. Acțiunea mea a fost însă imediat observată de păpădie care a hotărât să grăbească transferul, vărsând tot orezul pe covor:

-Mami, mami! Hai, hai!

Meditez în sinea mea că poate mai bine-i dădeam bețișoare chinezești să finalizeze operațiunea, poate ar fi menținut-o interesată mai mult timp, dar mă ridic de pe scaun și mă las dusă de mână în camera ei. Aici se oprește și mă privește cu ochii mari. N-are nicio idee despre ce vrea să facem dar știe clar că nu mă vrea la laptop. Mă uit și eu printre jucării căutând un câștigător.

-Aaaaa, pui, hai să-ți pregătească mami locul pentru pictat. Îți place mult să faci asta și n-ai mai permormat de mult această activitate.

Îi aduc măsuța și scăunelul ei în bucătărie unde laptopul meu îmi arunca priviri urâte. Ania mă urmează curioasă de ce avea să se întâmple. Pregătesc buretele cu apă, îi torn culorile, îi aduc foi, pensula și buretele în formă de față zâmbitoare. Îmi cobor laptopul în brațe, sprijinit de un alt scăunel de-al ei și mă așez turcește pe covor ca să fiu lângă ea:

-Uite, Ania, noi două suntem foooooarte ocupate amândouă, fiecare are treaba ei, dar suntem una lângă cealaltă. Poate așa învățăm ceva și despre limite pentru că la baie văd că nu reușim să le respectăm, bombăn eu apoi mai mult pentru mine.

O privesc în timp ce ea-și alege fascinată culorile cu pensula.

Respir ușurată, îmi pocnesc degetele și m-apuc de tastat.

-Maaami, ia, ia (care înseamnă uite, uite).

Mă uit fix în ecran și cumva mă îndoiesc că acesta a prins brusc glas. Îmi mut privirea spre capodopera puicii:

-Heeei, ia uite! Ai folosit galben. Îmi place galbenul că seamănă cu soarele și cu lămâia și cu puiul de rățușcă-duck.

Mă privește satisfăcută și cercetează celelalte opțiuni coloristice. Eu revin la treburile mele. Preț de trei minute pentru că:

-Mami! Maaaamiii! Ia, ia, ia!

-Vaaai, dar ce linii șepuite ai pictat, iubirea mea! Și văd că ți-au plăcut mai mult culorile primare, îi spun eu felicitându-mă în gând pentru cunoștințele pe care încă le mai posed, se pare, din școală.

Crezând că s-a terminat conversația noastră și că am permisiunea de a-mi continua treaba, mă întorc la tastele mele. Mă readuc însă rapid la realitate doi ochișori care privesc peste umărul meu și care nu știu când au apărut în spatele meu.

Mi se așează tacticos în brațe și începe să cânte la pian pe tastatura transformată în clape.

Reușesc cu greu să salvez documentul și să o îndrept spre o activitate mult mai interesantă, pictatul pe foaie cu burețelul zâmbitor. Îl inmoi în toate culorile și i-l înmânez după ce fac o ștampilă pe o coală proaspătă, ca demonstrație.

Îmi înșfac rapid partenerul de treabă și încep să tastez cu spor pentru încă 4 minute, când:

-Uuuuuuuuaaaa, maaaaamiiii!!!

Avea dreptate, fii-mea. Era un uuuaaa, maaamii peste tot: pe covor, pe masă, pe scaun, pe dulap, pe calorifer și pe botul unui cățel bej de pluș care se pare că-și băgase nasul unde nu-i fierbea oala.

-Minunat, Ania! Ai redecorat bucătăria. E mult mai frumoasă așa! îi spun eu entuziastă în timp ce mă gândeam cu ce să scot acele pete ca să poată păpădia să înfrumusețeze din nou locul.

De data aceasta nu am mai avut timp să revin însă, la ale mele pentru că odorul a sesizat că și-a întins culorile și pe mânuțele ei și a insistat ca acestea să fie spălate imediat. Am luat-o în brațe, am deschis robinetul și am încurajat apa să-și facă treaba. Gata! Cu mâinile curate, revigorată, Ania sigur va putea picta în continuare relaxată.

Mă apropii timid de obiectul muncii, îl îmbrățișez suav și … mi-e greu să nu observ două mânuțe colorate care-mi sunt băgate cu forța în nas.

-Maaaami, apa! mă anunță păpădia mea cu un zâmbet șugubăț.

Și apa a și fost. De cinci ori la rând pentru că Ania găsise, după atâtea străduințe, o modalitate de a mă ține activă și participativă în preocupările ei.

Mi-am dat seama că o aventură cu pretendentul meu în ale responsabilităților, deși tentantă, va fi absolut imposibilă sub privirile atente și geloase ale puicii.  

Așa că i-am cerut scuze laptopului frustrat, i-am explicat că oricum nevoia de somn a mămicilor este supraevaluată și i-am dat o întîlnire pe furiș, la ceas târziu din noapte, când Ania va fi prea ocupată cu visele ei ca să-mi remarce absența.

Sursa foto: http://pickanytwo.net, https://missisaak.wordpress.com, http://www.latestlifestylejewelry.com, https://depositphotos.com, https://www.theodysseyonline.com, http://fusia.ca

 

 

Întâlnire secretă cu un laptop
Tagged on:                                             

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *