Recunosc, sunt foarte mândră de noi că am rezistat părerilor exterioare și ne-am ghidat după instinct, prezentându-i păpădiei varianta grădiniței abia acum, la 4 ani și jumătate. Am fost însă și extrem de norocoși că am putut face asta.
Ania mi se pare puternică și curajoasă, determinată și bucuroasă, capabilă să îmbrățișeze întreaga experiență fantastică cu înțelegere și acceptare.
Principiul acela cum că dacă se socializează copilul cât mai devreme, e mai bine pentru el, nu funcționează, cel puțin nu în cazul puiului nostru. Dacă iei un răsad firav și-l expui intemperiilor cu gând să-l călești, el va găsi o cale să se adapteze, va crește poate și pe stâncă, dar asta nu înseamnă că se va transforma într-o plăntuță puternică și roditoare. Baza pe care Ania a luat-o de acasă, atenția, răbdarea și iubirea necondiționată din familie, o încurajează acum să-și deschidă aripile curioasă în necunoscut.
Bineînțeles că lucrurile nu sunt perfecte, că societatea nu va putea oferi căldura din cămin, dar cam asta era și ideea: să aibă puterea singurică să traducă situațiile sociale și să se adapteze la ele.
Spre exemplu.
Cadrele didactice și personalul din învățământ sunt supuși multor factori de stres. Nu e deloc la îndemână să coordonezi activitatea a douăzeci și ceva de puști puși pe șotii, în timp ce încerci să-ți păstrezi mental un fir al acțiunii logice. În plus, fiecare dintre noi are zile mai bune sau mai rele, avem probleme care se lipesc de noi și la serviciu. Uneori, se întâmplă să-ți confirmi umanitatea și să cedezi, ba cu un ton ridicat, ba cu o mustrare mai aspră, ba chiar cu un țipăt.
I-am explicat toate aceste chestiuni și fetițului, asigurând-o că nimic din aceste manifestări nu are legătură cu persoana ei, ci cu felul în care reușim noi, cu toții, mai bine sau nu, să gestionăm anumite situații.
Așa se face că mai la început, atunci când îmi povestea despre grădi, Ania se detașa complet de ele:
-Astăzi, doamna a țipat la copii să facă liniște!
Bineînțeles că ea nu era inclusă că doar la ea nu se țipă, nu?!
A venit apoi o confruntare nominală:
(încruntată și nervoasă): -Astăzi, doamna a țipat la MINE că nu făceam bine ceva!
-Aoleu, zic eu. Și ce s-a întâmplat apoi?
Ania, senină:
-Nimic, că i-au trecut nervii și apoi mi-a zâmbit iar!
După câteva zile, se repetă situația cu doamna supărată. O întreb despre reacția ei:
-Ce-ai făcut tu când doamna a țipat?
-Am ignorat-o că știam că o să-i treacă!
Cu toate acestea, minunea mea găsește loc suficient să-și împartă sufletul cu noii oameni dragi din viața ei, pentru care a găsit chiar și o formulare inedită:
-Știi cât de mult o iubesc? Până la spațial, mami!
Spuneți și voi dacă nu am eu fetiță magică și minunată?!
Sursa foto: pixabay.com
