Eu mă simt foarte confortabil într-o zonă de conflict. Asta probabil şi pentru că, spre deosebire de tot mai mulţi dintre noi, eu nu emit certitudini acolo unde nu am suficiente cunoştinţe despre subiect. Prefer să ascult şi să învăţ decât să ofer păreri în care eu nu cred cu adevărat sau pe care nu le cunosc suficient, doar de dragul de a mă auzi vorbind.
Şi ca să clarific din start lucrurile, când spun conflict nu mă refer la niciun fel de violenţă, nici fizică, nici verbală. O persoană care apelează la violenţă ca să încheie un conflict este pentru mine o persoană incapabilă din punct de vedere intelectual să-şi susţină punctul de vedere. Astfel de persoane mi se par teribil de neinteresante, plictisitoare şi vulgare. Poţi să fii cât de pasional vrei în ceea ce priveşte subiectul din discuţie dar dacă nu mai faci faţă contra-argumentelor şi apelezi la atacul personal (jigniri, insulte), pentru mine asta e o recunoaştere (fără să ţi-o fi cerut eu) a înfrângerii tale. De cele mai multe ori, acesta este momentul când părăsesc zâmbind scena (uneori, ca o divă, în ropote de aplauze imaginare 🙂 ). Nu mă mai interesează continuarea. Sunt foarte puţine persoanele care pot prin cuvinte să mă rănească şi acestea aleg să nu o facă. Restul persoanelor reuşeşte să mă flateze cu importanţa pe care mi-o acordă. Nu simt nevoia să mă justific sau să mă apăr în faţa nimănui pentru că eu am deja aprobarea mea şi a celor dragi mie.
Bineînţeles că şi eu mă enervez. Normal că şi eu lovesc prin cuvinte dar asta se întâmplă doar atunci când am sentimente pentru persoana respectivă. Sunt pasională şi intensă şi anumite situaţii tind să se desprindă din obiectivism, din detaşare, din raţiune şi să capete culori influenţate de trăirile, percepţiile, simţirile şi subiectivismul meu. Am învăţat însă despre mine că am o putere foarte mare de a simţi şi lovi punctele slabe ale celui din faţa mea şi, după ce norii negri au trecut, întotdeauna mi-a părut extrem de rău. Aşa că, pentru liniştea sufletului meu, atunci când mă enervează cineva drag, inspir adânc şi încerc să mă regrupez, detaşându-mă.
Recunosc însă, că nu mă retrag întotdeauna când conflictul degenerează, chiar dacă nu sunt implicată emoţional. Atunci când persoana din faţa mea nu s-a simţit atacată, la nivel intim, de mersul conflictului (din vreun complex personal pe care discuţia l-a adus neintenţionat în lumină) dar apelează la atacul la persoană din lipsă de alte argumente şi din dorinţa arzătoare de a avea dreptate şi a spune ultimul cuvânt, voi continua să rămân în conflict. De ce? Pentru că asta înseamnă pentru mine o invitaţie la joc. Iubesc să mă joc atât cu păpădii de doi anişori cât şi cu adulţi pasionali. Şi ce poate fi mai distractiv şi mai creativ decât să arunci lovituri subtile, fără să utilizezi nicio insultă sau vreo jignire grobiană, doar ironii elegante şi aluzii fine?! E simplu: ocheşti, ţinteşti, loveşti şi nimereşti. Ce poate fi mai amuzant decât o partidă de tenis în care preiei mingea venită de la adversar şi o transformi într-un as definitiv, chiar dacă celălalt nu înţelege întotdeauna subtilitatea?!
Şi nu, nu sunt nici pe departe cea mai deşteaptă dintr-o încăpere. Nu „câştig” întotdeauna conflictele pentru că nu acesta e motivul pentru care eu mă aflu în conflict (din contră, dacă discuţia stagnează sau dacă argumentele nu sunt logice, mă plictisesc extrem de repede). Uneori sunt bătută la fundul gol şi asta e minunat!! Mă declar învinsă şi zâmbesc din nou. De ce? Pentru că, aşa cum citeam într-un articol mişto, atunci când tu eşti cel mai inteligent dintr-o încăpere, te afli în încăperea greşită!
Conflictul înseamnă progres, dezvoltare, claritate. Printr-un conflict creşti, te cunoşti pe tine, îi cunoşti pe cei din jur, îţi clarifici anumite aspecte, empatizezi, îţi sedimentezi încrederea în tine, înveţi să dezbaţi, înveţi să argumentezi, înveţi să gândeşti, înveţi să câştigi şi înveţi să pierzi. Conflictul înseamnă acceptarea diversităţii, a diferitului. Nu toţi oamenii simt sau gândesc ca tine şi asta e minunat! Nu e datoria ta “să-i aduci pe calea cea bună” dar poţi să-ţi exprimi viziunea şi credinţele. Prin conflict afli cu adevărat unde eşti şi unde îţi doreşti să ajungi.
Exemplu:
Situaţia 1:
-L-am băgat într-un melc şi l-am aruncat în mijlocul mării!
-Ce frumos ai spus! Foarte poetic!
Situaţia 2:
-L-am băgat într-un melc şi l-am aruncat în mijlocul mării!
-Într-un melc??? Poate vrei să spui într-o cochilie că dacă era cu melc cu tot devenea lipicios şi năclăios.
-Păi la cochilie mă gândeam şi eu. Nu mi-a trecut prin cap că tu o să crezi că era şi melcul acolo!
-Erai într-o barcă?
-De ce?
-Că nu mi-ai zis nimic de nicio barcă şi mă îndoiesc că aveai tu braţul lung al legii ca să poţi arunca melcul atât de departe!
-Poate era o mare mică!
-O mare prea mică e o baltă şi-şi pierde din fascinaţie! Ai măsurat tu sau ţi-a comunicat divinitatea unde e mijlocul exact al mării?
-Auzi, ştii ce cred eu? Că nu ai viziune artistică! Prea eşti tipicar cu detaliile şi pierzi frumuseţea ansamblului! Pierzi metafora din viaţa ta!
În ce situaţie v-ar plăcea vouă să vă aflaţi? Eu cu siguranţă mă regăsesc în a doua.
Voi prefera întotdeauna o situaţie de conflict, cu armele la vedere şi sentimentele pe masă, unei situaţii teribil de inconfortabile pentru mine, în care trebuie să fiu ipocrită şi să zâmbesc amabil (chiar dacă nu simt să fac asta) din bun-simţ sau pentru că diplomaţia este atunci necesară.
Mă simt foarte bine într-o situaţie de conflict! Dacă partenerul de discuţii este şi o persoană inteligentă, stăpână pe sine, puternică, care iubeşte şi acceptă libertatea, care îmbrăţişează diversitatea şi îşi cunoaşte limitele, bring on the guns and let’s start the party!
Sursa foto: http://knowledge.wharton.upenn.edu