Scris în 3 mai 2015
Evit să dau sfaturi. Oricât de empatică aş fi, niciodată nu voi putea simţi pe deplin simţirea altcuiva, nu voi avea experienţa lui de viaţă, trăsăturile lui de personalitate şi niciodată nu poţi şti ce joc are viaţa cu alegerile tale.
Da, clar, îţi voi spune:
– Fată, nu sta să te bată dobitocul.
Nu, violenţa nu e o soluţie cu atât mai puţin în cazul unui copil care nu poate riposta la fel. Dar astea sunt chestii de bun simţ adresate persoanelor apropiate. În rest, am păreri şi nu susţin că părerile mele reprezintă adevărul suprem pentru toată lumea.
Îmi e drag să primesc sfaturi, mai ales de la persoane cu experienţă de viaţă sau într-un anumit domeniu. În majoritatea cazurilor nu le urmez, dar îmi oferă o perspectivă asupra celor din jur şi simt, într-un fel, că sfaturile sunt oferite de drag, pentru mine, cu bune intenţii.
De când sunt mămică de Ania, primesc multe sfaturi de la părinţi cu copilași mai măricei şi unul predomină cu insistenţă: „Să nu-ţi ţii copilu’ în braţe prea mult c-o să-l înveţi aşa! Ăştia mici sunt nişte manipulatori de când se nasc, îţi simt slăbiciunile şi-o să vrea numai în braţe!”
În general zâmbesc şi nu dau niciun răspuns pentru că fiecare are dreptul la opinia lui, pe care nu mă interesează să i-o schimb şi cine sunt eu, cu o experienţă atât de săracă în ale creşterii copilului, să-mi dau cu părerea?
Mă uit la puiul meu de om ce stă tolănită confortabil la pieptul meu şi-ncerc să citesc în ochişorii ei rotunzi şi miraţi, care mă fixează într-un început de somnic, intenţii diabolice de manipulare. Nu găsesc. Încerc să-mi imaginez cum ar putea copchiliţa mea, care nu ştie nici măcar care e ea şi care sunt eu, să gândească pe sistemul cauză-efect.
Totuşi, nu mă las. Pare aşa un război mut, pornit între părinţi şi copii, care să-i facă viaţa mai amară celuilalt, încât simt nevoia să mă documentez. Răsfoiesc cărţile de specialitate care-mi confirmă instinctul: este nevoia de securitate, care conform piramidei lui Maslow, este una bazală. La fel cum noi avem uşi şi zăvoare şi sisteme de alarmă şi preferăm să nu trăim în nesiguranţă, aşa şi piticii, care până nu demult trăiau în pântecele mamei, la adăpost, se trezesc aduşi într-un spaţiu deschis, unde nu recunosc nimic şi au nevoie de apropierea mamei şi tatălui. Au nevoie de bătăile inimii, de mirosul lor, de vocea lor care-i asigură că totul va fi bine.
Decid: dacă e un război, eu vreau să fiu în tabăra fii-mi! Sunt atât de hotărâtă încât mă imaginez cu Ania de 20 de ani, atârnând de gâtul meu.
Îi dau spaţiu, îi dau ocazia să înveţe să se liniştească singură, nu sar pe ea la primul cârâit de nemulţumire, întâi îi vorbesc, apoi o mângâi şi abia apoi o iau în braţe. Dar vreau să ştie şi îi spun că o voi lua în braţe şi la 60 de ani, dacă va avea nevoie de mine.
Mi-e frică de faptul că va deveni un copil nesigur, agăţat de mâna mă-sii? Nici vorbă! Şi asta pentru că am foarte mare încredere în Ania. Sunt sigură că va şti când să plece şi va şti când să revină. Mi-e teamă de momentul când va pleca şi eu îmi voi dori să mai rămână la pieptul meu. Dar ştiu că voi avea puterea să n-o întorc din drum. Pentru ea!
Şi da, recunosc! E al naibii de greu în unele zile. Simt că mi se rupe spatele, mă doare operaţia, n-am timp uneori nici să mănânc. Ideea e că d-aia probabil am şi făcut copil atât de „bătână”, cum zice nepotu-miu. Nu ca să aibă cine să-mi aducă un pahar cu apă la bătrâneţe, nu ca să intru în rândul lumii, că aşa se se face, nu ca să mă laud cu el. Am avut-o pe Ania acum, pentru că acum ne-am simţit pregătiţi să avem un copil fericit.
Cum poate fi numită manipulare când ambele părţi au numai de câştigat? Indiferent cât de greu ar fi, când o văd dormind liniştită la pieptul meu, doar asta mai contează! Dar ăştia suntem noi! Nu pretindem că e un adevăr general valabil şi nu pretindem că suntem părinţi mai buni sau mai răi! Suntem doar părinţii Aniei!
Sursa foto: babyphotography1.tumblr.com, www.flickr.com, ro.pinterest.com