Mi-am ținut fetița în brațe de câte ori și-a dorit apropierea de noi. Am legănat-o în fiecare noapte când voia să se simtă în siguranță înainte să adoarmă. O îmbrățișez și acum zilnic, o port în brațe chiar și la patru ani și voi face asta întotdeauna, pentru ea, dar în mod clar și pentru mine, în pofida tuturor sfaturilor care ne spuneau s-o lăsăm să plângă nealinată pentru că altfel nu se va mai desprinde de noi.

Plecăm toți trei la bancă, am eu niște treabă acolo. Ne așezăm la biroul doamnei drăguțe și, în timp ce eu mă retrag spre un ghișeu, o aud pe păpădia mea cum ciripește veselă în acea atmosferă protocolară. Vine la mine la un moment dat și mă informează că ar vrea să mai zăbovim nițeluș pe-acolo și că dorește să se urce în brațe la doamna drăguță. O îndemn să o întrebe dacă poate face asta. Când mă întorc la birou, puica îi explica mândră doamnei, din brațele ei, cum funcționează jucăriile ei Furby.

O conving că e timpul să plecăm și ne retragem la o terasă. După ce își cere un scaun numai pentru ea, fetițul pleacă singură spre trambulina de acolo. Se chinuie puțin să se urce pe ea și, după câteva sărituri, cercetează curioasă oamenii care se relaxau la mese. Coboară și se îndreaptă spre o mămică și un tătic de bebeluș. Vorbește neîntrerupt cu ei. Le arată și lor jucăriile și îl studiază zâmbind pe bebeluș. Mă preocup puțin de comesenii mei și o zăresc apoi pe Ania care-l convinsese pe domnul tătic ce legăna bebelușul în brațe să o însoțească spre trambulină.

Trece în fugă pe lângă masa noastră și se oprește preț de o secundă ca și cum și-a amintit ceva. Aha, deci nu ne-a uitat de tot, mă gândesc eu ușurată. Aud în schimb:

-Mami, mi-e sete! Dă-mi apa, te rog!

O tentez cu o porție de clătite cu ciocolată (preferatele ei) pe care le-a primit în dar de la un prieten. Mă refuză în fugă și se îndreaptă spre masa chelnerițelor care o cheamă zâmbind. Se proțăpește la ele în brațe și sporovăiește veselă despre de toate.

Plecăm de pe terasă înconjurați de zâmbete și fluturări de mânuțe.

Și nu e singura dată când nu se ascunde după fusta mea sau când lumea nu i se pare prea primejdioasă ca să fie încercată. Se desparte veselă de noi oricând o aventură o așteaptă în față. Singura care nu este pregătită (și nu cred că va fi vreodată) să-i dea drumul la mânuță, sunt eu. Și totuși, în ciuda nostalgiei, mereu o privesc mândră cum se îndepărtează curajoasă!

Sursa foto: videohive.net

Îmbrățișare strânsă spre independența păpădiei
Tagged on:                     

Leave a Reply

Your email address will not be published.