Scris în 29 iulie 2015
Sunt tot aceeași. Am aceleași glume, ascult aceeași muzică, mă distrează aceleași lucruri, citesc, mă emoționează aceleași situații, am aceeași prieteni, îmi place în continuare să gătesc și să mănânc cu poftă. Am aceleași credințe, urmăresc aceleași filme, sunt la fel de pasională, mă enervează aceleași lucruri și tot seara târziu îmi fac timp de scris.
Mă simt [maxbutton id=”31″]! Diferența e că sunt total și iremediabil îndrăgostită. Vă amintiți iubirile de adolescență, prima iubire, cea mai mare? Aia când aveați mereu nodul în gât? Când erați geloși și pe pătura care-i acoperea trupul? Când visați în secret cum se vor zbengui desculți prin iarbă copilașii blonzi cu părul creț și ochii albaștri, în jurul vostru? Cum vă reproșau prietenii că i-ați uitat și că nu mai dați un telefon, că ți-a luat, dom’le, ăla, mințile?
Obiectul obsesiei mele îl cunoașteți: mogâldeața mea de 4 luni și vreo 6 kile. Știu că nu se poate compara cu iubirea pentru bărbatul meu. E diferită și … mult mai intensă!
Știu că aș putea să mă rup de ea câteva ore. Nu i s-ar întâmpla nimic. E o fetiță puternică și cu liniște-n suflet. Am o grămadă de familie care abia așteaptă câteva momente de respiro doar cu Ania. Pân’ la urmă e un copil ca toți ceilalți și toți au crescut copii frumoși și sănătoși, nu?
[maxbutton id=”82″] Nimeni nu a crescut-o pe Ania! Nimeni nu-i cunoaște mutrița de ”mi-e foame dar vreau să mă mai joc puțin” la fel cum nu o cunoaște pe cea de ”mi-e foame ACUM!”. Nimeni nu-i cunoaște zâmbetul de ”mi-e drag de tine dar vreau să dorm” care poate fi ușor confundat cu ”vreau să fiu distrată”, ceea ce inevitabil duce la plânsete cu suspine. Nimeni nu știe când ”mi-e suficient cât am păpat” sau când ”am obosit, vreau să râgâi puțin și să mă joc, apoi mai pap”. Uneori se trezește plângând. Nimeni nu știe când plânge că îi e foame tare, că s-a speriat de ceva, că vrea să fie mutată din leagăn în scoică, pătuț sau landou sau că îi e cald. Nimeni nu știe că pupăcitul zgomotos pe burtică, obrăjori sau gâtuț și jocul de-a „cucu-bau” cu mami o fac să râdă în hohote. Nimeni nu știe când vrea să-l audă pe elefănțelul cântăcios sau când vrea să doarmă în liniște. Nimeni dar chiar nimeni nu știe că are o melodie care nu-i place și care o face să plângă. Nimeni nu știe când are chef de povești sau doar vrea să fie lăsată să se joace singură. Și mai presus de toate, atunci când e foarte supărată și nimic n-o liniștește, nimeni, dar absolut nimeni, în afară de mami, nu poate să o ia în brațe și să se liniștească imediat, lăsând în urmă doar câteva suspine care-i amintesc de supărarea ei.
Da, bineînțeles că oricine își va da până la urmă seama de doleanțele fii-mi și o va alina. Dar de ce s-o supun unui tir de încercări când totul poate fi mult mai simplu? Fericirea și liniștea ei primează!
Așa că, pân’ peste douăj’ de ani, sper eu, vreo patru, după personalitatea și independența fii-mi, trebuie să ne luați la pachet! Eu sunt la fel de fabuloasă doar că sunt acum, varianta îmbunătățită, cu un [maxbutton id=”32″] drăgălaș!
Sursa foto: beta.1x.com, www.flickr.com
