Direcția de deplasare a copiilor de când se nasc este drept și direct în sus. Problema este însă că noi, părinții, societatea, cu greșelile noastre mai mari sau mai mărunte, le coborâm traiectoria tot mai mult, până reușim să o stabilizăm la nivelul nostru pe care-l găsim acceptabil, tolerabil și tangibil.
În cazul abuzurilor (emoționale, fizice, verbale) reușim câteodată să le schimbăm chiar direcția de mers, frângându-le aripile cu totul.
Apoi, petrecem tot mai puțin timp în preajma lor, din motive obiective sau nu, lăsându-i să învețe singuri că serviciul, vasele murdare, gătitul, prietenii, televizorul sau telefonul sunt mult mai importante decât prezența lor minunată. Vor internaliza astfel o stimă de sine scăzută care îi va însoți pentru toată viața.
Pentru că deseori ne e greu să ne conectăm cu ei, fie pentru că suntem prea obosiți, fie pentru că avem nevoie să ne relaxăm singuri, vom apela la metode de educație inadecvate, dar pe care le găsim cu efecte imediate, incapabili să vedem dincolo de acum, spre viitor. Vom folosi manipularea, amenințarea, recompensa și pedeapsa, învinuirea ca singure arme ale unei lupte fără învingători.
Dar mai sunt și clișeele mărunte, pe care le-am auzit și le auzim mereu din gurile tuturor, pe care le folosim la rândul nostru și cărora uneori nici nu le conștientizăm efectele:
–nu-urile spuse repetitiv și obsedant care se vor întipări în mințile fragede ca un jingle enervant de care nu reușești nicicum să scapi, dictându-le niște limite imaginare setate eronat;
-predicțiile apocaliptice menite să-i țină în siguranță pe cei mici dar care, repetate ambițios, vor reuși să ajute universul să le transforme în realitate: O să cazi! O să te tai! O să te îmbolnăvești!
-motivarea unei acțiuni sau non-acțiuni pe baze fragile, superficiale, lipsite de sens, ce vor răsturna percepția micuților asupra a ceea ce este important cu adevărat: Nu umbla cu medicamentele că mă supăr pe tine! Pe bune?! Îți va trece supărarea mai repede când copilul tău va umbla ca pe ace în preajma celor din jur, ca, Doamne-ferește, să nu cumva să-i supere?
-retragerea verbală a iubirii ca metodă de educație: Nu te mai iubesc dacă arunci pe geam telefonul! Perfect! Acum copilul știe cu certitudine că nu merită întotdeauna să fie iubit și că iubirea e la fel de stabilă ca un castel de nisip, depinzând în totalitate de toanele tale sau de comportamentul lui.
–minciunile albe, menite să ne scoată uneori din încurcătură dar care, pe termen lung, odată dezvăluite, vor știrbi toată încrederea nemărginită pe care copiii au avut-o în noi;
-neclaritățile pe care nu avem timp sau chef să le lămurim întotdeauna cum se cuvine, lăsând imaginația bogată a micuților să facă scenarii triste și nefaste pentru dezvoltarea lor: Chiar dacă nu sunt de acord cu ce ai făcut, te iubesc în continuare la fel de mult!
Greșelile ne sunt aliați permanenți, ale noastre și ale celor din jur care ne-au umplut câteodată cu ele până la refuz. Nu le poți evita pe toate, oricât de mult ai încerca. Dar important este primul pas. Dorește-ți să fie cât mai puține, conștientizează-le, iartă-te și străduiește-te, zi de zi, să nu le mai repeți. Poate așa, încet-încet, copilul tău va reuși să privească mereu doar în sus!
Sursa foto: www.franksonnenbergonline.com
