Îmi place să admir grădinile cu aranjamente florale care mai de care mai complexe și complicate. Știu câtă muncă stă în spatele lor pentru că mama este una dintre pasionatele care se ocupă cu așa ceva. Răbdarea și migala necesare nu pot veni decât dintr-o pasiune imensă.
Cu toate acestea, eu sunt mai degrabă un om care iubește simplitatea. Pentru mine, o pajiște cu iarbă (și nu mă refer aici la cea pentru fumat 🙂 ) și, eventual, câteva flori de câmp răzlețe, este tot ce am nevoie ca să-mi încarc bateriile. Verdele acela crud (a doua cea mai frumoasă culoare după albul norilor), mirosul ierbii proaspăt cosite sau tunse, senzația de moale când pășești pe ea cu tălpile desculțe, înseamnă pentru mine, fericire.
La noi în curte, avem și de unele și de altele: și tufe cu flori îngrijite și colorate, și iarbă simplă doar cu vreo doi meri împodobită. Porțiunea cu iarbă este, bineînțeles, grădina mea și a Aniei, și, ca orice grădină, și ea trebuie îngrijită. După ce tati a tuns iarba (ca să crească mai bine, am înțeles, pentru că, dacă ar fi după mine, aș lăsa-o să crească liberă și sălbatică), a lăsat-o să se usuce chiar acolo, întinsă pe jos.
Ca două hărnicuțe ce suntem, ne-am apucat de treabă. Eu cu grebla, să adun iarba, fetițul cu roaba ei de plastic, să o transporte la margine, și nu ne-am oprit până nu am dus sarcina la bun sfârșit. Ne-am felicitat apoi reciproc pentru efortul depus și am început să ne batem cu iarbă, ca o încununare a succesului dobândit. Am aflat astfel că iarba semi-uscată, are abilitatea de a ți se strecura pe sub tricou și posedă o serie de dințișori cu care te va mânca de spate până ți-l înroșește zdravăn.
Când însă te așezi apoi întinsă pe iarba de un verde crud și imaginezi povești născute din norii de un alb pur și inocent, alături de omulețul tău cel mai iubit din lume, îți amintești cu adevărat ce înseamnă fericirea născută din simplitate.
Sursa foto: www.nwitimes.com
